Un an de când am vizitat KZ Buchenwald

Zilele acestea se împlinesc un an de la ultima excursie în Germania. De această dată a fost o săptămână la un internat pentru elevi internaționali și locali, pe diverse teme – noi am avut ocazia să descoperim mai multe despre Uniunea Europeană și despre al Doilea Război Mondial.

Această a doua temă este una care mă interesează în mod special. Nu este o simplă curiozitate, ci este o dorință a mea de a înțelege de ce, cum, când, unde. Sunt întrebări la care caut mereu însetată un răspuns și încerc să-l judec cu propria-mi rațiune.

Am vizitat memorialul Buchenwald

Pe lângă filmele vizionate pe această temă, am avut ocazia să vizitez și Memorialul Buchenwald, situat pe muntele Ettersberg, lângă Weimar. A fost o experiență unică, pe care am aștepat-o cu nerăbdare încă de când am aflat că voi merge acolo.

În acea zi am vizitat și orașul lui Goethe și a lui Schiller – Weimar. Un oraș cochet, încărcat de frumuseți pe lângă care poți trece. Am văzut statuia celor doi prieteni și m-a impresionat solemnitatea pe care aceasta o impune.

Apoi ne-am îndreptat spre lagăr. Deja de când am început să urcăm spre ”Pădurea de fagi”, am început să simt o apăsare neobișnuită. Deși când eram mică, îmi era rău pe autocar, de vreo câțiva ani încoace nu mai am nici o problemă, deci nu pot spune că a fost din cauza drumului.

Autocarul ne-a lăsat în parcarea mare. Era plin de oameni care veneau, plecau. Grupuri mici și mari de străini fotografiau, ascultau poveștile ghidului, se mirau, erau curioși. M-a blocat puțin acea imagine. Să spun drept, nu știu de ce. Cert este că am început să mă uit în jur. Norii erau destul de grei, dar nu a plouat.

Publicată de Teodora Mateoc pe Duminică, 14 iunie 2015

M-a luat durerea de cap când am ajuns la Buchenwald. O durere puternică, apăsătoare.

O durere apăsătoare, mi-a fost greață. Da, putea fi din cauza oboselii, din cauza mâncării. Dar eu sunt convinsă că nu au fost acești factori. De văzut nu prea am văzut mare lucru, pentru că totul era renovat.

Singurele locuri păstrate relativ intacte – cu renovările de rigoare – au fost carcera, crematoriul și laboratorul în care doctorii făceau experimente pe oameni. Locul acela a fost sinistru – deși pe moment nu am realizat – erau păstrate câteva unelte folosite în perioada respectivă, faianța aceea albă, masa în mijlocul camerei cu aceeași faianță…

Apoi cuptoarele – mari, impunătoare, renovate…Carcera era o căsuță lungă și îngustă, cu un hol lung și de o parte și de alta celule de 2 pe 2 cu un pat. Din barăcile unde au fost ținuți bieții oameni nu a rămas nimic, decât forma lor.

În memoria celor care și-au pierdut viața acolo, există o piatră de marmură albă, mereu caldă cu o flacără ce arde la capul ei. Pe ea sunt însemnate națiile oamenilor care au pierti acolo. Când am văzut ”români” mi s-a făcut pielea de găină.

Și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Și acum sunt plini de lacrimi, deși știu că nu pot să mai fac nimic, decât să aprind o lumânare pentru cei de acolo. Și când te gândești că viața noastră de azi este atât de simplă, iar noi facem o tragedie din asta…

Deși mă așteptam să văd mult mai mult la Buchenwald, cred că a fost de ajuns.

Sper că voi mai avea ocazia de-a vizita astfel de locuri, pentru că acestea mă ajută să înțeleg cât de frumoasă este viața mea de acum, cât de mult trebuie să o prețuiesc și cât de norocoasă sunt. Nu o să uit niciodată acea senzație de apăsare, parcă nu puteam să respir, să vorbesc, să deschid gura.

Mergeam teleghidată. Mecanic. Am fost amorțită, dar involuntar, pentru că îmi dorisem atât de mult să văd, să simt, să înțeleg. Și abia acum, rumegând aproape un an de zile, în clipele fugare am simțit, am văzut și am înțeles.

Mai multe fotografii aici.