📖 Jurnal Nocturn de Pandemie: 8 martie

8 martie. Ora 3:12. Sunt complet dereglată cu somnul. Am avut câteva gărzi destul de grele și de atunci dorm pe apucate. Ar fi o idee să mă reapuc de sport, dar mersul la sală nu mă prea încântă, iar pentru jogging parcă e prea frig. Știu, sunt doar scuze. Un pic de determinare și gata, mi-aș reveni.

Fiecare este până la urmă dator să se îngrijească de propriul corp și propria minte. Dar sufletul? Cu el cum rămâne? Când se întâmplă că în lume este atâta durere, atâta suferință, cum poți să ai grijă de sufletul tău? Știu că aberez în miez de noapte. Însă m-am trezit cu acest gând.

Cum ar fi ca într-o zi să fiu nevoită să-mi împachetez strictul necesar și să plec. Unde să plec? Ce să iau? Mă voi întoarce vreodată?

Și fie că-mi place sau nu, mintea mea lucrează. Se gândește la aceste lucruri. Încerc să le alung, dar cum poți ignora așa ceva?

Mâine, pe 9 martie 2022, se împlinesc 2 ani de când a avut ultimul curs.

A fost acea fatidică zi de 8 martie 2020 într-o duminică, iar luni am avut cursul de medicina familiei. Apoi, urma să avem stagiul de medicină legală unde ni s-a comunicat să nu mergem. N-am mers. N-am mai mers niciodată la facultate.

Și de atunci, viața a luat-o tot de-a dura și se comportă ca un bulgăre mare de zăpadă care tot crește și tot crește. Aș minți să zic că a fost numai rău. Că pentru mine n-a fost. Însă totul a devenit total impredictibil. Mi se pare că reușesc să pun ordine într-un haos, apuc să-mi trag o secundă răsuflarea, n-apuc să expir și deja începe alt haos.

În ultimii 2 ani am avut parte de multe realizări pentru care sunt recunoscătoare. Am muncit de mi-a ieșit pe ochi, dar rezultatele nu au întârziat să apară. De la faptul că am terminat facultatea, am dat examenul de rezidențiat, mi-am ales specialitatea dorită, am nimerit într-un loc unde am colegi faini, am fost pe stagii, inclusiv faptul că am lucrat pe secție de COVID aproximativ 8 luni. Și în plan personal s-au produs multe schimbări și chiar cred că toate spre bine.

Dar toate sunt sub umbrela acestui haos general pe care uneori îmi este foarte greu să îl gestionez. Cred că aceasta este deviza acum – să învățăm să ne adaptăm și mai din mers decât o făceam până acum. Și poate și mai important, să învățăm să ne bucurăm de prezent. Pentru că, oameni buni, din perspectiva mea foarte prăpăstioasă de la această oră, prezentul este singura certitudine. 

Voiam să planific concediul din vară. Dar ce să planifici? Cine știe încotro se îndreaptă acest conflict armat?! Să nu mai zic de bani. Totul este foarte scump și toate trebuie gândite punct cu punct pentru că aruncatul banilor pe geam nu prea mai este o opțiune.

Mă uit cu multă admirație la cei care ajută în această perioadă refugiații.

La toți voluntarii care se ocupă de donații, la cei care și-au pus casele la dispoziție, mașinile, toată viața practic. Sunt oameni ca și-au pus viața pe pauză pentru a-i ajuta pe alții aflați în nevoie. Mă uit pentru că eu nu pot să fac nimic. Sau nu vreau?

De ce trăim aceste vremuri? Cum de am ajuns să vedem cu ochii noștri un război care nu trebuia să existe? Exact ca acum 80+ de ani. De ce nu ne era bine?

Acum mi se pare că pandemia a fost efectiv pistol cu apă. Un fel de încălzire pentru ce urmează. Și când mă gândesc la ce ar putea să urmeze, mă apucă toate anxietățile. Și nu mai dorm. Poate nu sunt doar gărzile de vină totuși.

Poate că ignoranța mea este un fel de mecanism de coping. Nu mă implic, deci nu există, deci nu mă afectează. Aham, măcar de ar funcționa.

Dar nu funcționează. Negarea realității nu prea mai este o opțiune. Se întâmplă, iar eu sunt prea mică pentru a schimba ceva. Doar că picătură cu picătură se face un ocean. Sau cel puțin așa am auzit. Ce putem face efectiv? Nu știu, dar promit că dau de veste când voi afla. Cred că inclusiv a trăi în prezent este suficient. Cu accent pe a trăi.

Să ne recitim în pace! 📖