Ai ratat vreodată pe cineva? Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori cu aceeași persoană…

Acum aproape un an, unul din prietenii mei buni a plecat cu o bursă de studiu în State. Deși eram răvășită și oarecum bulversată că pleacă, m-am bucurat pentru el și încă mă bucur pentru că a mai primit încă 2 ani viza și își va termină liceul acolo. Practic deja și-a luat zborul de aici de la noi, pășind într-o lume nouă.

Partea amuzantă este că atunci când era „prin zona” nu mi-am dat seama cât de mult țîn la el și cât de mult m-am atașat. Vorbeam zilnic despre toate și de toate. Mi-a fost greu când a plecat, dar am trăit cu speranța că anul va trece repede și că-l voi revdea curând. Au fost câteva e-mailuri, ceva convorbiri pe skype.

Nu-l condamn, pentru că știu cum e să fii într-un loc nou și să nu ai timp de cei de acasă, mă simt însă negliujata. De câteva săptămâni a venit în România și nu s-a deranjat să sune sau să dea vre-un semn că e în oraș. A trebuit să aflu de la alțîi că e aici sau că pleacă încă 2 ani și după la facultate. Sunt furioasă. Și rănită. Încep să mă întreb dacă merită să îmi pese. Și totuși îmi pasă.

Anul trecut și-a luat zborul din București în 17 august, iar eu în 18 dimineață am ajuns în capitală. Anul acesta când a venit în 17, eu eram în Brașov. M-am întors spre casă, el pe 19 a ajuns în Brașov…

Azi am fost până la apartamentul în care locuiește. Nu era acasă, plecase la Brașov.

Exact cum a spus Ligia „L-ai ratat, a plecat acum câteva ore…”

Am fost supărată, am plâns isteric pe stradă. Lumea mă privea că pe o scăpată de la nebuni. Acum m-am liniștit, dar doare. Doare pentru că îl cunosc de la grădiniță, în clasele primare îi plăcea de mine, mă urmarea și mă pupă pe obraz, în gimnaziu l-am plăcut eu, la banchet am fost parteneri, am deveni prieteni buni, foarte buni și acum…

Acum au rămas doar amintirile. Nu vreau să fiu dramatică sau siropoasă. Sunt doar tipul pasionată care firar pune prea mult suflet în orice și aproape de fiecare dată mi-o iau peste bot.

Poate o să sune egoist, dar am nevoie de el acum. S-au întâmplat multe în acest an și am cam fost singură. Cu siguranță viață mea nu ar fi fost completă dacă nu l-aș fi cunoscut, am învățat multe de la el și sper că și el de la mine (nu știu ce ar fi putut învață de la mine).

Nu e sfârșitul. Nu vreau să fie sfârșitul, doar că acum chiar am nevoie de un semn că e încă el. Să știu că încă ne mai știm, că încă mai e ceva ce măcar seamănă cu o prietenie. Nu cred că nu  ne mai înțelegem ”din cauza vârstei”

Sunt așa de furioasă pe situație, pe mine, pe el. Era prietenul meu cel mai bun…

Acum nu mai știu ce e…

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.