Înconjurul lumii mele cu Vunk

Ieri am fost lenesă, însă nu pentru că nu aș fi avut chef de nimic, ci pentru că mi-aș fi dorit ca timpul să se oprească în loc. Am dormit mai mult decât trebuia și aproape că nu am vrut să mai merg seara la concertul Vunk. Trebuia să-mi schimb numerele de la mașina, nu mă descurcam de nici o culoare, era deja 18:20, tramvaiul nu mai venea. În fine, până la urmă am ajung în centru.

M-am oprit pentru fix cinci minute și am privit parcul din spatele Catedralei. Era răcoare, iar eu aveam balerini fără ciorapi, dar nu-mi era frig. Eram amorțită și îmi venea să plâng. Se adunaseră toate peste mine și simțeam cum mă sufocă încet. Am intrat în holul filarmonicii, căutând-o pe Oltea. Singurătatea care mă cuprinsese în mulțimea aceea de oameni nu mă speria, pentru că pur și simplu nu mai simțeam nimic. Vroiam doar să mă așez undeva, într-un colț și să ascult muzică.

Cum se întâmplă mai mereu, am întâlnit câteva persoane cunoscute, am zâmbit, le-am spus că totul este bine. Au fost surprinși că eram singură, însă singura explicație pe care am dat-o a fost că invitația era de o persoană. Cred, însă, că dacă mă însoțea cineva, nu puteam să mă manifest așa cum am simțit.

Mi-am găsit un loc, destul de izolat, undeva în partea stângă (vedere de pe scenă), sub balcon. Concertul începuse, iar Alexandra Ușurelu mă poziționase undeva în lumea ei, cântându-mi despre bucurii și tristeți, despre viață, dar mai ales pentru suflet. Are o voce gingașă și delicată.

Am tot și m-am gândit care a fost prima melodie cântată de cei de la Vunk. Jur că nu-mi aduc aminte, însă știu că a doua sau a trei a fost Lacrimi de coniac, cântec pe care l-am trăit cu adevărat: fiecare vers, fiecare notă, fiecare sentiment transmis. În mai puțin de două minute mi-am revăzut ultimii doi ani. Cu bune și cu rele. Și am început din nou să plâng, dar nu pentru că regret ceva, ci pentru că pur și simplu mi-e dor. Dacă aș avea șansă să dau timpul înapoi, nu aș schimba nimic. Nici trecutul, nici prezentul.

Curat mi-a adunat gândurile și sufletul. Atunci mi-am șters lacrimile și am zâmbit. Cred că mi-a luat o fracțiune de secundă să fac curat în inima mea. Nu am aruncat nimic, ci le-am pus în ordine toate sentimentele de acolo. Acum sunt liniștită și am înțeles că nu poți uita, nici nu trebuie, ci poți învăța să pui la păstrare, pentru că în inimă există un depozit inimaginabil de iubire.

Momentul în care a urcat pe scenă ce-a de-a doua invitată permanentă a concertului, Alexandra Crișan, a fost momentul în care mi s-a făcut pielea de găină. Am admirat-o mult pe fata asta încă de când a fost concurentă X-Factor, însă acum, după ce am auzit-o live, pot să spun că m-a cucerit. Nu m-am putut abține să nu dansez pe Așa, și? sau să cânt pe Pleacă.

Oricât de mult mi-aș fi dorit să scriu despre acest eveniment într-un mod obiectiv, nu pot, pentru că am simțit că acest concert mi-a fost dedicat numai mie. S-a potrivit la fix, chiar când credeam că nuanțele de roz din viața mea au pălit. Muzica te vindecă. Am mai spus-o și o mai spun.

Concertul a început cu poze din piața Unirii, așa cum era pe vremuri și s-a terminat cu o ploaie de confetii. Nu știu voi, cei care ați fost prezenți la Timișoara și nu numai, însă eu am făcut  înconjurul lumii mele și am ajuns până la capăt, pentru că, așa cum spunea aseară Alexandra Ușurelu, capătul lumii nu este un loc pe hartă.

Mulțumesc Vunk, mulțumesc Oltea pentru o seară minunată!

* a se scuza calitatea pozelor.