Gânduri la mijloc de facultate
La un stagiu din spital, asistenul de grupă ne-a rugat să vorbim cu un pacient. Era o doamnă de 82 de ani cu patologie cardiacă și complicații destul de grave. Doamna era de la țară, modestă și speriată. Cine nu ar fi?
Într-un salon cu 10/10 paturi ocupate, vreo 15 studenți, 3 rezidenți și asistente care își fac datoria, pacienții, de cele mai multe ori oameni simpli, sunt obligați să-și găsească alinarea și vindecarea.
O colegă i-a făcut anamneza pacientei. A încercat să afle cine este, de ce a venit la spital, ce o doare, dacă se știa bolnavă anterior. Doamna a răspuns cum a putut mai bine. Am văzut-o copleștiă de cei peste 30 de ochi care o priveau, dar destul de curajoasă să ne facă față.
Am văzut și dorința colegilor mei de a asculta acel cord bolnav. Doar că în momentul în care s-a trecut efectiv la ascultație, toată lumea a intrat parcă în transă. Brusc, omul din pat care purta inima bolnavă a devenit parcă un obiect fără viață. Foamea de informație și curiozitatea au luat locul empatiei și umanității.
Am ieșit pe hol. Aerul închis și îmbulzeala mi-au dat durere de cap.
M-am așezat pe un scaun cu o privire absentă. Mi-a atras atenția un vizitator, o doamnă în vârstă, care căuta un coș de gunoi. Purta halatul de unică folosință doar formal, pe umeri. L-a scăpat pe jos, apoi a renunțat la el și l-a așezat pe braț. Oricum halatul respectiv fusese deja folosit.
Un grup de trei doamne, de asemenea vizitatori, stăteau la taclale pe hol. Vorbeau printre dinți, iar când o asistenă le-a atras atenția că ar trebui să vină la orele de vizită și să poate halatul de unică folosință pentru igienă, una dintre ele și-a dat ochii peste cap. O deranja faptul că i s-a spus că nu pot veni mai mulți vizitatori la un pacient în același timp.
În capătul holului stătea cuminte un brad împodobit. Cred că era de plasitc. Pe ușile saloanelor atârnau decorațiuni cu specific. Oamenii încearcă să aducă un pic de sărbătoare într-un loc pentru care nu există decât o imagine sinistră.
Când am revenit în salon, asistentul de grupă explica ceva legat de administrarea unor medicamente. Informații interesante, dar puțin pe lângă subiectul materiei în cauză. O colegă îl privea sfidătoare, adresând întrebări la care căuta un răspuns. Restul tăceam și ascultam sprijinind pereții. De două ori pe săptămână verific temperatura zidului timp de două ore. Am ajuns la concluzia că încălzirea merge relativ bine, căci nu mi-a fost niciodată frig până acum.
Medicii aleargă din stânga în dreapta, rezidenții cară fișe, studiază analize și scriu foi de observație.
Sunt la fel de ocupați ca superiorii lor. Toți încearcă să suplinească lipsa de personal. Se vede în graba și agitația lor, dar cel mai bine se observă în cearcănele de sub ochi. Sunt adânci și grele.
Am așteptat anul al treilea de studiu pentru că acesta face trecerea din perioada preclinică, cu multe cărți și teorie, în anii clinici unde intri efectiv în pită. Anul al III-lea la medicină îți face cunoștință cu mediu spitalicesc, cu stilul de muncă a cadrelor medicale și cu pacienții. Așadar, așteptările au fost ridicate. De altfel fiecare nou an universitar mi-a adus promisiunea unui nou început.
Așa cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, dezamăgirea a fost consistentă când am înțeles că lucrurile nu aveau să se schimbe. Naivitatea mea nu m-a lăsat să dau crezare nemulțumirii colegilor mai mari. Cumva refuz să-i ascult pentru că motivația ar atinge un prag mai adânc decât Groapa Marianelor.
Răbdarea și toleranța mă ajută să văd lucrurile puțin altfel.
Încerc să mă pun în pantofii dascălilor mei și să înțeleg de ce ne tratează superficial. La mijloc nu este vorba nici despre lipsa dorinței de-a învăța pe alții, nici despre neștiință. Dascălul este copleșit de probleme – profesionale sau personale. În fond, e și el un om. Studentului îi lipsește flexibilitatea și adaptarea, dar mai ales imboldul de a lua inițiativa.
Mă regăsesc și eu în această ipostază. I-am judecat de nenumărate ori pe cei de la care trebuie să învăț meserie. Refuzul de a-i înețelege și revolta au umbrit o parte esențială din mine. Acea parte care a jurat că va încerca să nu judece fără a înțelege.
Suntem oameni – medici, pacienți, studenți, dascăli. Avem fiecare calități și defecte. Avem așteptări și dezamăgiri. Însă nu avem nici o scuză pentru pasivitate și lipsa de empatie și umanitate. Suntem generația schimbării, hai să o facem să conteze prin implicare. De ce alegem să îi lăsăm pe alții să decidă în locul nostru și să ne zdrobească visele?
Foto: pexels.com
