Vârful semenic și drumul spre el iarna cu prieteni de suflet

Pe un deal în drum spre Crivaia, copacii sunt uscați, maro închis spre gri. În mijlocul lor există câțiva brazi verzi, înalți, tineri, impunători. Drumul anevoios este plin de surprize. Te face să treci prin vreo câteva stări, atunci când nu ești șoferul mașinii.

Vârful Semenic: Reșița este un oraș destul de fad, trist, gri asemenea oamenilor nostalgici după vremurile demult apuse. Am urcat încet spre vârf și ne-am oprit las Crivaia. Avea să urmeze o noapte lungă, plină de sentimente confuze și gânduri amestecate cu un strop de tequilla.

Însă a trecut foarte repede starea de revoltă. M-am lăsat pradă muzicii și am dansat tot ceea ce nu am putut să strig. Am dansat, am plutit, am uitat de tot și de toate. Mi-am încărcat bateriile sau mai degrabă le-am pregătit pentru o reîncărcare, care a durat fix 3 secunde.

După noaptea relativ furtunoasă de care vă ziceam, a doua zi, duminică, am plecat spre casă. Mă rog, habar nu am avut că Alex avea de gând să facă un mic ocol de la Crivaia până în vârf, pe Semenic. Experiența a fost un pic înfricoșătoare, palăitantă și cu totul deosebită.

Vârful Semenic: În timp ce urcam, drumul devenea din ce în ce mai alb.

Ceața lăsa impresia că exiști doar tu, cel care o privește. Nu se vedea mai departe de 3 m în jur. Nimic! Am întâlnit câțiva oameni la fel de nesăbuiți ca noi.

Urcam încet, parcă pluteam ușor, iar în vârf, pe acel platou (cred că asta era), am coborât din mașină. Vântul m-a pleznit peste obraz, iar frigul mi-a făcut pielea să se strângă. Am simțit libertatea naturii. M-am lăsat purtată de puterea ei pentru doar 3 secunde. Mi-a fost de ajuns ca să înțeleg și să accept realitatea mea.

Zgomotele au încetat pentru câteva clipe, revenind cu forțe proaspete și ele, dar e așa de bine să îți urle minte și să nu se plictisească. Sadic sau nu, nu îmi doresc să-mi înceteze gândurile astea fugare pe care le am.

Mulțumesc Lizzy, Alex și Claudiu pentru acel moment de libertate 🙂