📽️ Dintr-un film adunate și speculate

Se dă o scenă dintr-un film românesc văzut acum nu mai știu câtă vreme. Nu-mi amintesc nici titlul, dar oricum nu e relevant. A rămas din acel film cu mine o scenă pe care am disecat-o mai jos cu vârf și îndesat.

Context

O zi ca oricare alta într-o bucătărie luminoasă, aburindă cu mâncare proaspăt gătită. Două generații, mamă și fiică, într-o discuție relaxată despre viața fiecăreia. Așa se întâmplă mereu, cele mai relevante și pline de semnificații discuții apar când te aștepți mai puțin. Mama, o ilustră femeie de carieră cum puțini reușeșc să clădească din nimic, venită practic dintr-un sat nu chiar uitat de lume, dar nici departe. Fiica, o tânără speranță, sprintenă la minte, ceva mai flexibilă în gândire, dar suficient de ambițioasă încât să orice.

• Tu ai avut alt start decât mine, așadar așteptările sunt și mai mari. Dacă eu am putut, trebuie să poți și tu.
• De ce pui așa problema? Nu e ca și cum suntem într-o competiție…
• Așa este, dar poți mai mult.

Dacă îți imaginezi un scandal monstru, ei bine, te înșeli. A fost o discuție în continuare relaxată. Dar pentru că știi deja că sunt unul dintre acei oameni enervanți care analizează, în continuare voi diseca cele trei replici. Poți să stai să facem acest lucru împreună sau poți să-ți vezi în continuare de viață.

Și având în vedere că nu cunosc și nici nu-mi amintesc prea multe despre viața personajelor, voi specula și voi presupune bazat pe ceea ce știu deja despre istoria și viața femeilor din ultimii 50 de ani (idei desprinde și din această carte) și voi încerca să împletesc cu ce-mi amintesc vag din film.

Ai avut alt start decât mine

Alt start înseamnă că fiica a avut alte posibilități. Speculăm. Dacă mama s-a născut într-un sat dintr-o Românie comunistă a anilor 60-70, fiind fiica mai mică, așteptările de la ea erau să studieze cât mai puțin și să rămână în vatra părintească ca ajutor.

Doar că ea nu și-a dorit acest lucru, iar fiecare ciclu educațional închis – clasa a 5-a, clasa a 8-a, finalul liceului, au însemnat o luptă pe care trebuia să o câștige dacă voia o altă viață. Și ghici ce, copilul de atunci, adolescenta de atunci, tânara femeie chiar își dorea și chiar a învins. Presiunea nu era doar de orgoliu, era un necesar pentru promisiunea unei vieți mai bune.

Din film. La începutul anilor 80, tânara a dat admitere la facultate, a intrat și a terminat cu brio studiile, fiind repartizată undeva la sat, dar nu foarte departe de oraș.

În decursul anilor, mama a construit o carieră prin multă muncă și dedicare. Speculăm. Pentru că într-un fel, muncind, a evadat din viața pe care nu și-o dorea. Însă, probabil se justifică întrebarea – este munca și cariera viața pe care și-o dorea sau s-a metamorfozat dintr-un instrument menit să ducă la o viață mai bună, în chiar însăși viața?

Răspunsul ar putea fi banal – și dacă îmi doream și dacă nu-mi doream acest lucru, era singura variantă să nu stau la sat, ar putea răspunde mama. Doar că mama nu își dorea doar acest lucru, ci voia mai mult. O viață mai bună în sine, o casă frumoasă și libertatea de face orice, de a lua decizii.

Așteptările sunt și mai mari

Din film. Fiica, pe de altă parte, nu a fost nevoită să lupte pentru educația ei, pentru o viață mai bună. Deja avea această viață mai bună. A fost cumva de la sine înțeles că va parcurge toți cei 12 ani de școală și o facultate. Speculăm. Așadar, fiind un dat natural al lucrurilor, presiunea de a fi un elev bun, o studentă bună, de a avea o carieră strălucită sunt și ele pe măsură. De ce? Pentru că acestea sunt cheia succesului către o viață mai bună. Către libertatea de a face orice.

Doar că dedicarea în a-ți construi o carieră strălucită este tocmai opusul libertății. Căci munca în sine nu e libertate. Ne-au demonstrat naziști în timp ce desfășurau holocaustul. Deși îi întâmpinau cu sloganul Arbeit macht frei (munca eliberează), n-a fost eliberat niciun suflet pentru că a muncit suficient de mult sau de bine.

Munca în exces, doar de dragul muncii în sine, nu te face nobil pentru că nu (mai) trăim într-un sistem al meritocrației. Așadar, așteptările sunt și mai mari este ceva prea puțin definit. Dacă intenția mamei de a îndemna la și mai multă muncă ar fi reală, atunci prăpastia dintre cele două metalitalități ar deveni și mai adâncă. Muncim pentru a avea suficienți bani ca să ducem o viață liniștită.

Speculăm în continuare. Dar dacă mama nu se referea la genul acesta de așteptări? Nu în mod conștient cel puțin.

Dacă eu am putut, poți și tu

Iată indiciul care m-a dus la următorul gând. Dacă eu am putut să evadez din lumea care-mi era destinată și să-mi clădesc lumea mea, poți și tu. Cuvintele au o putere mare. Aparența e simplă și se traduce așa – dacă eu am muncit mult, trebuie să muncești mult și tu ca să meriți ce ai primit și ca să ai o viață bună.

Esența este cu totul alta și intuitiv mă întorc la spiritul rebel al mamei. Pentru că mama a fost în sinea ei o relebă. S-a răsculat împotriva a tot ce-i era sortit – să fie fiica mai mică, să rămână în vatra satului, să se mărite și să facă copii, să crească găini și să dea cu sapa. Nu știm dacă mama este conștientă de acest lucru sau dacă și-a pus în sinea ei astfel problema.

Privind obiectiv, totuși, mama nu s-a înscris pentru o viață dedicată muncii fizice, ci a optat pentru o viață dedicată muncii intelectuale. Care până la urmă e tot muncă. Ce a pierdut din vedere este tocmai acest lucru – că munca nu te eliberează. Că a face nu este echivalentul lui a fi.

Dar ca să poți să fii, trebuie să faci mai întâi, corect? Nu, căci pentru a putea face ceva, orice, mai întâi trebuie să fii. Un cerc vicios, ar spune unii mai citiți.

Nu suntem într-o competiție

În continuare speculăm. Femeile sunt crescute cu mentalitatea de a fi în competiție unele cu altele pentru atenția bărbaților. Se practică acest obicei de secole și, deși pare subtil, e atât de evident. Ca femei avem instinctiv tendința să ne comparăm una cu alta, să ne judecăm între noi, să ne bucurăm în sinea noastră de eșecul unei surate.

Ne gândim că suntem mai urâte, mai grase, mai frumoase sau mai slabe. Ținem cure drastice de slăbire, ne mutilăm fețele, corpurile, ne chinuim cu tot felul de tratamente doar pentru a atrage atenția bărbaților și pentru a-i ține lângă noi. Așa am fost crescute. Să fim cuminți, să nu comentăm, să fim blânde, gentile, elegante, liniștite, să ne îmbrăcăm frumos, să ne machiem potrivit. Iar lista exemplelor poate continua.

Ba mai mult, în România încă nu ești complet valabilă ca femeie în mentalitatea colectivă dacă ai deja peste 30 de ani, nu te-ai căsătorit și nu ai cel puțin un copil. E frumos să ai și carieră, dar dacă optezi doar pentru carieră, în mod sigur ceva e în neregulă cu tine.

Sigur ești nebună de nu te vrea niciunul. Nu te întreabă mai nimeni dacă îți dorești cu adevărat acest lucru. Nu ne întrebăm noi însele pe noi dacă chiar vrem asta. De cele mai multe ori cedăm inconștient acestei presiuni sociale.

Efortul este conștient atunci când îți dai seama că nu ai de ce să fii în competiție cu altă femeie

și mai ales nu pentru atenția unui bărbat. Cu toate acestea, un grad de competiție va exista mereu. Parcă e scris în codul genetic, dar nu cred că ar trebui să fie așa.

Fetele concurează de multe ori inconștient cu mamele lor. Este și normal până la un punct pentru că sunt primul model în viață. Și tot fetele își urăsc cel mai tare mamele. Nu trebuie să fie toată lumea de acord cu mine, însă tocmai pentru că legătura mamă-fiică este atât de complexă.

Din film. Unde e iubire infinită, este și ură multă, invidie, gelozie

– lucruri resimțite reciproc atât de mamă, cât și de fiică. Speculăm. Intră în natura complexă a ființei umane. Face parte din perfectul imperfect care ne definește poate ca femei. Tocmai pentru că suntem crescute de atâta timp cu mentalitatea competitivă. Mi-am pus mereu întrebarea de ce își doresc viitoarele mame să aibă băieți. Mi-am pus mereu întrebarea dacă este mai greu să crești un fiu sau o fiică.

Se spune că dacă crești bine un băiat, ai crescut un bărbat. Iar dacă crești bine o fată, crești o întreagă generație. Nu știu dacă e adevărat sau nu și nici nu vreau să discreditez bărbați. Le au și ei pe ale lor.

Așa este, dar poți mai mult

Acel poți mai mult este pe cât de vag, pe atât de clar. Tocmai pentru că ai avut alt start, poți să fii mai mult, acesta cred că este mesajul real. Nu neapărat să faci mai mult. Pur și simplu să fii mai mult. Totuși, ce înseamnă și acest să fii?

Ne gândim atât de mult la să facem încât lista ar putea fi infinită. Îmi imaginez a face ca pe o roată pe care aleargă un hamster. Un soi de infinit. Însă nu pot să-mi explic sensul acestui infinit de a face fără a fi. Să fii ce? Nu știm să fim. Pentru societate, pentru timpul acesta în care suntem pe pământ, pare că nu e suficient să fii.

Mereu este această presiune a lui a face mai mult. Nu zice nimeni că a face e ceva rău. Departe de mine acest gând. Mă frapează dezechilibrul și balanța înclinată doar spre a face. Așa cum a făcut mama. Mereu a făcut și nu și-a dat timp să fie. Unde se oprește nevoia reală de a face și când o apuci pe drumul extrem și lepădat de a fi?

Și discuția rămâne deschisă. Poți mai mult rămâne la fel de vag și în același timp la fel de clar. Poți să fii mai mult sau poți să faci mai mult. Alegerea aparține fiecăruia și până la urmă, fie că vrei sau nu, fiecare alegere e asumată pentru că tot tu vei trăi cu consecințele.

Acest lucru nu ne face oameni mai buni sau mai răi. Suntem pur și simplu oameni, iar aceasta este tocmai magia acestei vieți.

Să ne recitim cu bine! 📽️

P.S. Dacă ți-a plăcut genul acesta de articol, aș aprecia să verbalizezi într-un comentariu aici pe blog.