Este comic cum unii oameni intră și ies din viața noastră, dar mai ales momentul în care intră, cel puțin pentru mine este de multe ori de neuitat. Așa am cunoscut acum câteva săptămâni o persoană, care am îndrăgit-o de la primele schimburi de cuvinte. Înainte de a o vedea în carne și oase, grație albumului
foto online, adică facebook am tras cu ochiul la câteva fotografii cu ea.

Ne-am cunoscut personal acum vreo 2 ani la un festival de teatru din orașul meu, unde amândouă am luat parte. Ea locuiește la vreo 350 km distanță de mine, deci totul a fost oarecum întâmplător sau poate că nu. Noi aveam un prieten comun, care acum este plecat peste mări și țări și oarecum, asta ne-a adus împreună.

Deși eu la început am fost prostuță și timidă, am reușit cumva (cred că datorită ei) să ne cunoaștem, să vorbim, să trăncănim ore în șir în ultima mea seară la festival. După acea am vorbit online, urmând ca de ziua ei să-i fac un filmuleț de La mulți Ani !, pe care am înțeles că l-a îndrăgit.  Am reușit să ajung și prin orașul ei la câteva zile după aceea, din nou să ne pierdem în povești lungi, experiențe, dorințe, vise.

Pur și simplu era o persoană cu care vorbeam ușor, pentru că simt că uneori vibram la unison. Da, sunt multe diferențe între noi – ea este mult mai rațională, gândește la rece – eu sunt sentimentală, naivă uneori. Și pot fi și sufocantă și pisăloagă, poate chiar mai tocătoare decât un distrugător de documente de cea mai înaltă calitate. Cred însă că un argument pentru faptul că-mi era dragă stă și cartușul HP care s-a golit mult mai repede decât preconizam. A listat poze în prostie…

Nu-mi explic de ce a intrat în viața mea, care este rolul ei în piesa mea și care este rolul meu în piesa ei, dar nu vreau să se termine aici. E ceva mai mult decât o simplă simpatie. Sunt convinsă de asta 🙂 Și nu, nu exagerez, sunt sinceră.

”Nu este important cum arătăm ci rolul pe care-l jucăm în viața celui mai bun prieten. Prietenii aleg anumiți prieteni pentru că vor să fie în compania lor la momentul respectiv, nu pentru că au înălțimea, vârsta sau culoarea părului potrivită (…). 

Există atâte lucruri minunate pe care ochii le-ar putea vedea dacă s-ar concentra asupra lor. Viața într-un fel este ca un tablou. O pictură abstractă, ciudată. Poți să o privești și să te gândești că nu e decât o imagine neclară. Dacă stai și privești, o privești cu adevărat, te concentrezi asupra ei și îți folosești imaginația, viața devine mult mai mult. Atunci tabloul devine marea, cerul, oamenii, clădirile, un fluture pe o floare sau orice altceva decât pata care erai convins odată că este (…)” – Cecelia Ahern, Prietenul nevăzut