Când cei de la BuzzCamp m-au invitat să vorbesc despre perseverență, mi-am zis că e floare la ureche. Știam că perseverența este parte din mine, însă nu mi-am imaginat niciodată cât de greu îmi va fi să o pot descrie în cuvinte.

Așadar, iată-mă, în fața unor tineri de vârsta mea, pe care trebuia să-i inspir cu povestea mea. Știam exact unde vreau să ajung cu discursul meu. Problema este că nu-mi place să vorbesc despre mine. În fine, am povestit de perioada când făceam tenis, am adus la lumină prima mea demisie și mi-am reamintit de unde a pornit acest blog.

Posibil să fi spus ceva bine, pentru că oamenii au dorit să schimbe impresii cu mine, să-mi spună că se regăsesc în poveștile mele. Mbuuun, mi-am zis, you did it, Mateoc!

Adevărul este că mesajul meu, deși în parte și-a atins scopul, am simțit că nu a transmis suficient. Evident, mi-au venit o groază de idei conducând înspre casă.

Una dintre ele este că perseverența se învață.

Oricât de ciudat sună, tind să cred că nimeni nu se naște perseverent. O avem în noi cu toții, dar unii o uită în ultimul scutec purtat sau o bagă sub preș. De lene și din comoditate. Alții o cultivă prin încercări și prin referințe pe care și le stabilesc.

Mai e și ideea pe care am preluat-o de la Ioana și anume că uneori perseverența nu e bună. Mai ales atunci când ”soarta” nu-ți ține partea. Mă rog, e de partea ta. Doar că tu nu te oprești din a bate la uși care nu se deschid oricum.

Și mai e aceea perseverență care lucrează concomitent cu tine și pe care nu o simți.

Faci anumite lucruri de dragul de-a le face, fără a realiza pe moment că ele duc undeva. Abia după un timp vei înțelege că, tot ceea ce ai făcut până atunci din pură curiozitate și entuziasm, te-au adus exact aici unde ești acum. Sau cel puțin așa a fost la mine.

Și ceea ce am spus și atunci, voi spune și acum, parafrazând un model după care eu mă ghidez: ”dacă nu simți, n-are rost!”.