Cum crește Lexie

Dacă nu știați încă, sunt fericita posesoare a unui Ciobănesc German, care a împlinește mâine un an și o lună. Lexie, pentru că este fetiță, a apărut în viața mea în vremea când eram incredibil de obosită fizic, dar mai ales mental pentru că, fiind după bac și pregătindu-mă de admitere, creierul meu se simțea ca o legumă.

Am ținut-o pentru prima dată în brațe în seara de 16 iulie 2014, plângea și era dezorientată. De oboseală nici nu se pune problema, pentru că a călătorit destul de mult până să ajungă la mine. Avea două luni și un pic, o personalitate puternică și o pereche de urechi lăsate. Nu știa să coboare scările, iar în prima ei noapte nu a dormit, ci a plâns cât a ținut-o boticul.

Primele ei poze:

De abia mergea de grăsună ce era și de abia s-a dezvățat de plâns după mămica ei. Îmi amintesc prima oară când am dus-o la veterinar. Cabinetul lui este la trei străzi distanță de unde stăm noi, dar să o duc pe jos sau în brațe nu era o opțiune, așa că am pus-o în coșul de la bicicletă. A fost o scumpă! 😀 A stat și s-a uitat la mine cum pedalam și urechile-i dansau după cum îi cântau deformările drumului.

După primele trei vaccinuri, am început să o scot la plimbare seara. Mergeam cu ea destul de mult și uneori obosea și refuza  să meargă mai departe. Atunci o luam în brațe. Mi-a mers schema până prin octombrie, pentru că micuța a crescut și a devenit din ce în ce mai grea… și mai energică.

În poza de mai sus aveam cam trei luni și ceva. E făcută imediat după ce și-a ridicat urechile. Mor de dragul ei.

Aici avea cam cinci luni și, după cum se vede din peisaj, rodea, rupea și căra tot ce găsea 😀

Revenind la her life story, prin noiembrie a plecat la dresaj. Avea șase luni și a lipsit de acasă vreo două, pentru că educația ei a fost improtantă pentru noi. Nu am fost în vizită la ea, de teamă să nu se amărască fiindcă nu aveam să o luăm atunci acasă. Așa că nu am văzut-o ceva vreme – cam o lună aproape deloc. Muream toată familia de dorul ei. Apoi ne-a lovit. Echipa unde am trimis-o la dresaj, a postat poze pe facebook cu ea. Șocul a fost unul fericit, pentru că Lexie a noastră crescuse!

A se observa diferența! Ne-am speriat că ne-a uitat. Cum să ne uite?! Nu aș putea descrie bucuria pe care am simțit toți patru când ne-am revăzut. Se țineau ai mei tare că nu-i simt lipsa, dar eu știu că au murit și ei de dor. A recunoscut casa, a știut că e acasă, iar când m-a văzut pe mine a fost ca un bulgăre maaare de bucurie 😀 atunci am știut – nu voi mai avea niciodată o ființă care să mă iubească așa cum mă iubește ea.

Acum este deja mare. A umplut curtea cu puf din ăla de iarnă și a fost nevoie să o pieptăn zilnic timp de vreo două săptămâni. Aș fi putut face o dună cu tot puful pe care l-a lepădat ea.

Cea mai recentă poză stă cuminte pe facebook și o arată pe-a mea în toată splendoarea ei 😀 me so proud

 Aveți animale de companie, prieteni pe viață cu blăniță și patru picioare? 😀