Autor: Paul Kalanithi
Naționalitate: engleza
Titlu original: When Breath Becomes Air
Premii: Pulitzer Prize for Biography or Autobiography 2017, Wellcome Book Prize 2017, Jan Michalski Prize for Longlist, Goodreads Choice Awards for Memoir&Autobiography 2016, Waterstone Book of the Year 2016
Numă de pagini: 192
Editura: Nemira
Nota mea: 4/5

Sfârșit de august pe o plajă din Jupiter, România. Vreme caldă, mare liniștită. Pe un prosop colorat, împroșcat cu nisip, o tânără citește de zor o carte cu coperți albe. Stă întinsă pe burtă și dintr-o dată își lasă capul pe brațe și începe să plângă în hohote.

Ați ghicit, subsemnata, recte moi, eram cea care-și dădea duhul în timp ce, printre lacrămoaie, citeam ultimele pagini ale autobiografiei lui Paul Kalanithi. Să-mi fie cu iertare, dar am judecat foarte greșit această carte.

Am pornit cu gândul că lectura va fi una patetică și siropoasă. Eh, toată lumea pleacă la un moment dat, toți suntem datori cu o moarte. Felul în care este spusă povestea, precum și finalul sunt așa, o palmă peste o minte arogantă ca a mea.

Mie nu mi se poate întâmpla este doar un mit

Cu ultima suflare este o carte care vorbește nu despre boală, ci despre modul în care un medic cu potențial uriaș se confruntă cu ea. Una este să fii cel care tratează, alta este să fii pacient și cu totul altceva este când din baricada medicilor, urci în barca pacienților.

Se spune că boala îți ordonează prioritățile și te face să vezi ce contează cu adevărat în viață. Paul povestește despre munca pe care a depus-o la școală, în facultate, despre succesele în cariera sa de cercetăror și despre ignoranța cu care și-a tratat propriul trup concentrându-se spre a ajunge pe culmile gloriei.

Fără a băga de seamă simptomele inițale, neurochirurgul Paul Kalanithi s-a trezit într-un stadiu avansat al bolii, când deja metastazele îi invadaseră oasele. Ce era de făcut? De luptat și de trăit.

Să nu vă sperie faptul că v-am spus informațile de mai sus. Acestea nu fac obiectul principal al cărții.

Ca doctor, eram un agent, o cauză. Ca pacient, nu eram decât ceva căruia i se întâmplau diverse lucruri. (pagina 124)

Vă las cu întrebarea care pe mine m-a măcinat în secret câteva luni și la care nu am găsit decât un răspuns simplu, dar volatil: Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Carpe diem. Adică trăiești fiecare clipă, savurezi fiecare moment, lași urmași, duci specia mai departe. La acest lucru se rezumă existența umană?

Dați de știre dacă ați citit cartea, iar dacă nu, vă invit să o faceți și să îmi spuneți cum vi s-a părut. 🙂

PS: Recenzii, mai vechi ce-i drept (căci am fost o leneșă în 2017), găsiți urmărind tag-ul cărți aici pe blog.