20 de ani. Ziua mea m-a prins lucrând de zor la proiectul #nuinseamnanu. Așa m-am culcat și așa m-am trezit. M-am bucurat alături de fete că ideea noastră prinde un contur. Și ce contur…

Am avut parte de vizite surpriză, foarte plăcute de altfel 😀 (mulțumesc Adelino că ai bătut atât drum pentru mine), de torturi surpriză și de o noapte întreagă de dans. Cel mai tare m-a marcat o urare care suna ceva de genul: welcome in the 20’s club.

Nu știu dacă sunt eu nebună sau nu, cu siguranță nu e mare brânză, dar am rămas șocată de această urare. Adică serios, deja nu mai e ”1” în fața vârstei, ci ”2” și baș că stând și trăgând o linie ultimului deceniu, am tras câteva concluzii pertinente, zic eu:

Oamenii vin și pleacă în viață

= am trecut prin gimnaziu, liceu, un an de facultate și am cunoscut și povestit cu muuuulți, foarte mulți oameni. Unii au fost chiar tangențiali. Unii s-au oprit să facă o pauză, alții au rămas mai mult timp și doar câțiva (jur că-i pot număra pe degetele de la o mână), au rămas. Mă bucură și mă întristează această situație pentru că pe de-o parte am crescut, în sensul că acum știu că fiecare are drumul său în viață și se întâmplă uneori ca drumurile să nu se întâlnească de nici o culoare și asta e, n-ai ce-i face.

Pe de altă parte mă întristează că oamenii se schimbă și devin reci. Uneori refuz să cred că au existat persoane care azi am mâncat la aceeași masă și mâine se comportă precum străinii.

Apoi sunt oamenii ”noi” din viața mea, oamenii de care mă voi despărți sau nu la un moment dat (de preferat să nu, dar totuși…). Da, trebuie să o spun și așa, pentru că, deh, been there, done that 😀

Pentru orice problemă există o soluție

= pe bune, mă stresam din orice. Ba că nu-i aia, ba că mai trebuie nu știu ce acolo, ba că etc. Lucrurile nu sunt atât de dramatice precum par. Lucrurile se rezolvă – nu de la sine, evident – cumva, pentru că dacă nu e bine, înseamnă că nu s-a terminat. Motto optimist, știu, însă dacă nu-i un pic de determinare și măcar un strop de pozitivism, pentru ce mama naibii să te mai apuci să rezolvi?!

Când lucrurile o iau razna și nu mai înțelegi nimic, dansează 

= nu trebuie să mă credeți, doar încercați. Nu trebuie să fiți profi, trebuie doar să vă doriți să ieșiți din nebuloasa de gânduri și probleme și să dați drumul la muzică. Problemele par mult mai simplu după 30 de secunde de zbenguială, iar viața mai capătă un strop de culoare.

Oamenii deștepți se odihnesc în 3 ore, cât alții în 12 = filosofie pe care am dobândit-o de când cu examenele și cu mirificul BAC. Nu știu cât de Duracel sunt, însă de când am 20 de ani, am dormit 12 ore. Pe cuvânt. Și nu văd când voi mai avea timp să mă lăfăi în pat, pentru că am multe de făcut. Cine știe cât de repede trece și acest deceniu.

Când mi-am dorit ceva cu adevărat s-a întâmplat

= chiar dacă am avut de trecut hopuri serioase și am avut de tras precum un cal la tun. Sunt genul ăla de om care trebuie să muncească cam pentru orice chestie pe care și-o dorește. Mai ales pentru acele țeluri pe care mi le propun singură, singură.

Înainte de a te îndrăgosti, asumă-ți faptul că poți să suferi = cineva mă întreba odată cum iubesc. Cu inima, cu capul sau cu inima și cu capul.  Dragoste e așa un sentiment frumos, să iubești îți dă aripi (bleh ce siropoasă sunt). Însă pe cât de repede zbori, pe atât de repede poți și să cazi. Nu e obligatoriu, da-i un risc de care eu nu prea am știut.

Da vă zic vouă, să fiți voi mai dezghețați ca mine 😀 Și încă o chestie legată de dragoste – nimeni nu moare din iubire, chiar dacă unde a fost foc rămâne cenușă (Ligia, dacă citești asta, să știi că sunt mândră de expresia ta)

Acestea sunt concluziile mele de la 20 de ani. Acum este momentul să-mi dați sfaturi* 🙂 dacă vreți. Promit să fiu drăguță și să le notez într-un carnețel – cu dovadă.

*de obicei nu-mi plac sfaturile pe care nu le cer.

LinkedIn