Bunici de la țară

Încă de când eram mică, m-am uitat puțin cu ciudă la copiii care erau însoțiți de bunicul lor. Mai ales la fetițele cu codițe, ce se plimbau galeșe prin oraș, țindându-se de mâna mare, puternică a unui domn în vârstă. Și acel domn în vârstă le privea cu atâta dragoste și bucurie, mândrindu-se în fiecare clipă că micuța de lângă ei este nepoata lor.

Bunicii, de obicei, sunt topiți după nepoatele lor, iar dacă au și norocul să locuiască în apropiere, atunci parcă povestea prinde viață. Eu nu mă pot plânge că nu am avut parte de o asfel de iubire, bunic-nepoată, pentru că, mulțumesc universului, amândoi bunicii mei trăiesc, sunt (încă) voinici, însă amândoi locuiesc la două ore și jumătate de Timișoara, undeva la țară, într-un sătuc frumos.

Deși îi vizitez destul de des, parcă nu este același lucru. Mi-ar fi plăcut ca bunicul meu să mă ia de la grădiniță (cred că o singură dată s-a întâmplat astfel, însă nu-mi amintesc absolut deloc – copilăria e ca beția), de la școală, să mă scoată duminica în parc și să-mi cumpere înghețată.

Nu am fost privată de acest fel de iubire, însă am primit-o cu lingurița, în porții mici, dar suficiente. Mă întreb cum ar fi fost viața mea, dacă bunicul meu nu ar fi avut acea mică colniță cu unelte pe care le meșterește toată ziua. Ar fi în stare să facă dintr-o cutie de conserve ceva util și practic. Are sute de ferotanii și nu există zi în care să nu-și pună ochelarii pătrățoși și vechi pe nas și să-și moșcolească mâinile cu ceva unsuros și negru, dar care miroase a îndemânare. De asemenea, sunt curioasă cum aș fi crescut fără poveștile filosofice ale celuilalt bunic și fără dragostea lui față de lume și viață.

Sinceră să fiu, cred că așa a fost cel mai bine. Nici nu îmi doresc cu adevărat să știu cum ar fi fost altfel, deși sunt puțin geloasă pe fetițele cu bunici de oraș. Oricum nu pot schimba trecutul și probabil că lucrurile așa s-au așezat, încât eu, să fiu azi aici și să vă plictisesc cu micile mele ofuri.

Povestiți-mi, bunicii voștri cum sunt?