Cred că ne irosim viața
Cred că de multe ori ne irosim viața – la cozi infernale, la semafor, așteptând ca persoana pe care o placem să ne scrie sau măcar să ne dea un semn de viață. Ne irosim viața muncind pe brânci pentru a aduna averi, pentru a crește în ochii societății, pentru a deveni populari și iubiți.
Cred că de multe ori ne irosim lacrimile, plângând atunci când suntem slabi. Spunem că ne descărcăm, dar mie mi se pare că, atunci când  plângem ne închidem în noi, inventând povești fictive despre o realitate complicată, dar care în esență este atât de simplă.
Mai cred că de cele mai multe ori irosim momente valoroase, punând orgoliul în față, mizând pe importanța pe care pretindem să o avem în fața celui ce ne este de fapt de partea noastră.
Nu aș putea da o soluție pentru a diminua această risipă de secunde, de minute, de ore sau de zile. Nu aș ști cum să reacționez, dacă aș avea puterea de decizie, dacă toată responsabilitatea cade pe umerii mei.
Cu toate lipsurile și neajunsurile mele, știu că mereu trebuie să ne  ascultăm inima și să nu ne ferim de ceea ce simțim, chiar dacă este de bine sau de rău. Ipocrizia ne îndeamnă de fapt să ne mințim pe noi, iar mințindu-ne, vom cădea treptat
într-o prăpastie obscură, din care șansele de a scăpa există, însă știu sigur că vom avea nevoie de ajutor.
Mai știu că nimic nu este întâmplător și că deciziile pe care le luăm, trebuie să ni le asumăm. Iar greșelile…ei bine, din greșeli învățăm să fim mai buni, învățăm să ne aturizăm, învățăm că oamenilor nu le poți comanda sau cere. Le poți, doar oferi, sperând că într-o zi lucrurile se vor întoarce la tine. Ele mereu se întorc, poate chiar și sub cea mai ascunsă și întortocheată cale.
Da, ne irosim viața pe nimicuri. Însă unele nimicuri sunt cele care ne fac să simțim că iubim viața și că ea, la rândul ei, ne iubește pe noi.