Am doar 12 ani
”Când o să am 18 ani, o să pot face orice cu viața mea”. Ciufulită, cu părul prins în coadă, jucându-se pe un smart phone în tramvai. La doisprezece ani știa că există relații între băieți și fete, știa de despărțiri și de suferința în dragoste.
Sau cel puțin așa pretindea. Îi dădea sfaturi prietenei ei blonde, cu două degete mai înalte ca ea. Prietena, o asculta cu atenție și spunea că ea sigur nu va fi liberă la 18 ani – din cauza părinților.
Ciufulici însă ura băieții și bărbații. Povestea că tatăl ei adevărat nu mai există. Adică o părăsise acum ceva vreme, iar noul tată era un nimeni. Ea va fi femeie independentă și nu va iubi nici un bărbat. Și din cauza lui Beny și din cauza tatălui ei.
Amuzant, nu? Chicoteam. Dar nu este nimic amuzant în această poveste. O bucată de viață ruptă dintr-un copil fraged, călit în aparență, dar atât de fragil în interior. Probabil că precum această copilă, mai sunt mii de alți puștani cu aceeași soartă. Părinții s-au despărțit, obligând-și copiii să se maturizeze mult prea repede.
O maturitate crudă, fără principii sau caracter.
Maturitatea nu înseamnă doar responsabilități. Ci este felul în care îți administrezi responsabilitățile și felul în care faci lucrurile să se întâmple.
Sufletele de copil maturizate prea devreme sunt precum o fractură deschisă. La început curge mult sânge, iar pielea străpunsă se dă la o parte, lăsând osul să vadă lumina zilei.
Apoi, după ce doctorii încearcă să repare acea fractură, osul cumva se lipește la loc, mușchii se sudează, pielea se vindecă. Însă în profunzime, osul va avea mereu o cicatrice. Uneori chiar și pielea va fi marcată pentru totdeauna. Așa este și sufletul unui copil.
Mulțumesc universului că nu am trecut prin așa ceva. Mulți prieteni însă știu pe pielea lor cât de dureros este ca mama și tata să nu mai fie împreună. Și ei s-au maturizat poate prea devreme sau nu s-au maturizat deloc, refuzând să creadă și blocând amintirile. Suferind în felul lor, fără a se elibera.
Uite așa moare universul nostru, al copiilor inocenți…
Anonim
Teza ta e cam subreda, caci cunosc destule cazuri in care copii din familii intacte, n-au reusit sa se maturizeze nici pana la varsta de 40, 50 de ani, pe cand alti copii, care s-au tras din familii despartite, au devenit maturi inca de timpuriu, si-si administreaza responsabilitatile cu o dibacie de invidiat.
Cel mai bun exemplu ptr. copii imaturi care se trag din familii nedespartite, sunt cei din biserici. Parintii stau impreuna ptr. a-si pastra imaginea, insa copii nu au nici un beneficiu din asta. Intreaga copilarie li se face spalare de creier fiind incurajati doar sa asculte in loc sa-si foloseasca neuronii ptr. a gandi, iar cand ajung la varsta "maturitatii", ei sunt doar niste copii la o varsta inaintata, nimic mai mult. Cand vin greutatile in viata, sunt ca niste trestii care se leagana din dreapta in stanga, nefiind in stare sa ia decizii sanatoase. Sunt dependenti cam intotdeauna de sfaturile altora fara a reusi sa stea pe propriile picioare. Nu sunt in stare sa-si asume greselile, mai degraba ascund totul, sau cauta tapi ispasitori ptr. a se debarasa de povara responsabilitatilor. Ei insisi se cred tari si mari, insa in realitate sunt niste adevarate epave.
Pe de-o alta parte, e plina lumea de ciufulici parasiti de tati si mame, care au reusit sa treaca peste si sa accepte realitatea ca nimic in lumea asta nu tine vesnic, si sunt bine mersi, sanatosi si descurcareti, fara sentimente de ura la adresa celor care nu le-au ramas alaturi.
teodora
Da, sunt de acord cu ceea ce spui, insa ce faci cu aceea care nu mai au copilarie si devin suflete pustiite?
leomanager
Nu-i bai, trebuie sa mai fie si din astea… http://phro.ro/roxana-babenco-eleva-de-15-ani-filmata-timp-ce-facea-sex-cu-6-colegi/