”Când o să am 18 ani, o să pot face orice cu viața mea”. Ciufulită, cu părul prins în coadă, jucându-se pe un smart phone în tramvai. La doisprezece ani știa că există relații între băieți și fete, știa de despărțiri și de suferința în dragoste.

Sau cel puțin așa pretindea. Îi dădea sfaturi prietenei ei blonde, cu două degete mai înalte ca ea. Prietena, o asculta cu atenție și spunea că ea sigur nu va fi liberă la 18 ani – din cauza părinților.

Ciufulici însă ura băieții și bărbații. Povestea că tatăl ei adevărat nu mai există. Adică o părăsise acum ceva vreme, iar noul tată era un nimeni. Ea va fi femeie independentă și nu va iubi nici un bărbat. Și din cauza lui Beny și din cauza tatălui ei.

Amuzant, nu? Chicoteam. Dar nu este nimic amuzant în această poveste. O bucată de viață ruptă dintr-un copil fraged, călit în aparență, dar atât de fragil în interior. Probabil că precum această copilă, mai sunt mii de alți puștani cu aceeași soartă. Părinții s-au despărțit, obligând-și copiii să se maturizeze mult prea repede.

O maturitate crudă, fără principii sau caracter.

Maturitatea nu înseamnă doar responsabilități. Ci este felul în care îți administrezi responsabilitățile și felul în care faci lucrurile să se întâmple.

Sufletele de copil maturizate prea devreme sunt precum o fractură deschisă. La început curge mult sânge, iar pielea străpunsă se dă la o parte, lăsând osul să vadă lumina zilei.

Apoi, după ce doctorii încearcă să repare acea fractură, osul cumva se lipește la loc, mușchii se sudează, pielea se vindecă. Însă în profunzime, osul va avea mereu o cicatrice. Uneori chiar și pielea va fi marcată pentru totdeauna. Așa este și sufletul unui copil.

Mulțumesc universului că nu am trecut prin așa ceva. Mulți prieteni însă știu pe pielea lor cât de dureros este ca mama și tata să nu mai fie împreună. Și ei s-au maturizat poate prea devreme sau nu s-au maturizat deloc, refuzând să creadă și blocând amintirile. Suferind în felul lor, fără a se elibera.

Uite așa moare universul nostru, al copiilor inocenți…