În penultima zi din februarie a acestui an eram într-un loc în care nu visam că voi ajunge. Motivele sunt personale – pe de-o parte țin de multe frici, pe de altă parte pur și simplu nu vreau să le împărtășesc. Însă, verificându-mi e-mailul atunci am descoperit un mesaj care m-a surprins.
Era un răspuns la newsletter-ul care se trimite automat în fiecare luni atunci când postez ceva nou pe blog. Și era de la o cititoare care mi-a scris o scrisoare. O doamnă care și-a luat din timpul ei, a scris două pagini de mână, le-a scanat și mi le-a trimis. Sunt încărcate de emoție și sinceritate. Am simțit-o atunci, dar și acum recitind aceste pagini.
Nu am știut să primesc mesajul și emoția.
Nici acum nu știu dacă am abilitatea să o fac. Motivul este cât de poate de pueril – n-am luat mai niciodată în serios faptul că ceea ce scriu chiar ar putea trezi vreo emoție, vreo reacție. Nu de alta, însă niciodată blogul meu nu a fost important. Nu s-a încadrat nicicum în niciun tipar de ce cere publicul. Pentru că, în vremea când mă preocupam mult mai mult de această zonă social media, am încercat să mă educ în acest sens.
Învățații în domeniu spun că trebuie să ai o nișă. Să te specializezi pe un subiect. Să știi exact cărui public să te adresezi. Să te adaptezi tendințelor și lumii exterioare. Am încercat să fac acest lucru, doar că mereu mi s-a părut forțat. Nu sunt jurnalist, deși cândva visam să fiu. Nu sunt nici influencer sau ceva mega specialist să-și dea cu părerea pe diverse probleme.
Când am început blogul, în 2012, aveam 17 ani și eram o adolescentă atipică. Foarte mult m-am străduit să mă integrez în diverse grupuri din liceu, să fiu ca restul. Doar că niciodată nu am fost. În timp ce colegele mele citeau mesaje de la băieți și fete, eu citeam romane. În fiecare zi, în lungul drum spre casă pe care îl făceam cu tramvaiul, citeam. Îmi plăcea să merg la teatru, am încercat să joc teatru. Făceam parte dintr-un ansamblu de dansuri populare germane. Aveam cu totul alte preocupări decât restul lumii.
Încercam să-mi găsesc un loc, o comunitate, un anturaj unde pot să fiu eu.
Adevărul este că nu l-am găsit niciodată. Tocmai din acest motiv, la un moment dat, am simțit să scriu public, anonim la început. Era forma mea de a mă face auzită și văzută. Doar că nu a funcționat așa cum îmi imaginam. Pentru că tinerii de vârsta mea nu erau preocupați să citească despre universul meu interior. Și am rămas cu această idee – că tot ce scriu, scriu mai mult pentru mine că oricum nu citește nimeni.
A urmat o mică revoluție în care am zis că e momentul să fac ceva din acest, să-i zicem, talent. Și am făcut. Ceva banii, câteva relații și parteneriate. Într-un fel sau altul, am valorificat pentru o scurtă perioadă de timp acest blog. Apoi, m-a luat viața și am revenit la scrisul pentru mine – aici mai puțin, în jurnale personale mai mult. Am știut și am decis că nu e suficient de important să mai scriu public nici măcar pentru mine. Am avut chiar gânduri să închid blogul. Doar că nu m-a lăsat sufletul să îngrop acea parte din mine, aparent încă vie.
În ultimii ani, nu se poate spune că am scris.
Nu am mai monitorizat nici dacă sunt persoane interesate, cu atât mai puțin m-am străduit să fiu constantă. Am lăsat lucrurile pur și simplu baltă și m-am refugiat în mintea mea.
Cine sunt eu până la urmă în oceanul internetului? Un nimeni neînsemnat care aruncă cu niște cuvinte pe un site. O spun pe aia dreaptă – mi-a lipsit validarea. Când faci un lucru și n-ai niciun feedback, pe cuvânt că simți că-l faci degeaba. Ca și cum ai striga la lună sau ai încerca să te cațeri pe un perete perfect vertical care nu are cârlige. Nu voi fi ipocrită să afirm că n-a fost feedback deloc, însă poate așteptările mele au fost prea mari. De multe ori am simțit mereu că nu fac suficient, că nu muncesc destul să ajung cu blogul unde îmi imaginam că ar trebui să fie. Și toată presiunea pe care am pus-o pe mine, m-a făcut să abandonez.
Așa că iată și de unde reacția mea la scrisoare. Sau mai degrabă lipsa reacției. M-am chinuit în sinea mea câteva zile să răspund. N-am făcut-o. N-am simțit. N-am simțit că merit toate cuvintele frumoase pe care această cititoare mi le-a adresat.
Iar când simți că ești nevrednic de un lucru, nu poți să-l primești.
Nu ai resursele și nici capacitatea să o faci. Mi-am amintit întâmplător de scrisoare și am recitit-o în această seară. Încă mă simt nevrednică de toată emoția pe care o simt. De toată dragostea și admirația pe care această doamnă mi le-a transmis fără niciun interes personal.
M-am bucurat pentru că ai harul de a pune în cuvinte emoțiile, simțirile și mai ales curajul să te vulnerabilizezi. (…). Mulțumesc pentru ce am simțit când te-am citit. (…).
Să primesc confirmarea că cineva a simțit ceva citind rândurile mele – nu, mi-e greu să cuprind. Rațional înțeleg, dar emoțional – pfu, mi-e foarte greu.
Altceva în afară de mulțumesc nu știu ce să spun.
Poate ar trebui să-mi fie rușine că nu am răspuns atunci, dar o fac acum. Sau că nu-mi recunosc valoarea. Pentru că adevărul este că știu că pot scrie. Sau cel puțin că-mi place. Iar când faci ceva ce-ți place cu adevărat, cu disciplină și exercițiu, n-are cum să nu iasă bine. Tata-mi zicea uneori când tatonam tenisul de performanță că poate m-am născut talent și o să mor speranță. Poate așa e și cu scrisul. Doar că acum sunt puțin mai destupată și știu că depinde de mine dacă vreau să fac ceva în acest sens.
Nu promit nimic decât ce am promis mereu – că am încredere în proces și că încerc să fiu mereu eu, autentică. Uneori îmi iese, alte ori nu. Dar sunt ceva mai relaxată cu viața, cu mine. Toată povestea asta cu a fi adult, uneori pe cuvânt că e o mare minciună.
Să ne recitim cu bine! 😊
