Zgomote despre mutarea la București

Habar n-am în ce fel s-au aranjat astrele. Cert este că ultimele câteva zile au fost marcate de mari dileme și îndoieli. S-a supraadăugat și stresul examenelor, iar rezultatul a fost zeci de gânduri zgomotoase pe secundă.

Deși știam că sunt genul care întoarce o problemă pe toate părțile, nu credeam că o singură propoziție mă poate întoarce cu susul în jos. Într-o discuție, cineva mi-a sugerat să mă transfer cu facultatea la Cluj sau la București. Această idee m-a lovit în moalele capului și am început să rumeg.

Mi-a rămas în gât și am simțit că mă sufoc. Au fost câteva zile de gânduri și scenarii. Au ieșit la suprafață frustrări acumulate, supărări pe care le credeam de mult îngropate. M-a răscolit atât de tare gândul mutării, încât am început să fac liste pro și contra. Am început să pun în balanță idei, oameni, sentimente. M-am interesat de metodologia transferului, am întrebat în stânga și în dreapta cum e viața de medicinist la capitală, am făcut un buget. Ba chiar m-am uitat de cazare.

În tot haosul de gânduri, simțeam această decizie iminentă. În logica mea, această mutare, pe cât de riscantă, părea atât de bună pentru că îmi aducea provocări noi, perspective mai largi și nenumărate posibilități de a-mi testa aptitudinile de muher independenta.

S-au strâns pe o listă toate dezamăgirile și nefericirea acumulată, iar când am tras linie, toate arătau într-o singură direcție – mutarea în București. Am deschis subiectul cu prietenele mele. Le-am luat pe rând, ascultând ce are fiecare de spus. Am acceptat argumentele, abținerile, am cântărit opțiunile. Nimic nu părea că-mi stă în cale. Plănuisem ca în vacanța intersemestrială să dau o fugă până la București și să mă interesez exact ce e de făcut.

Discuțiile lungi, argumentele prietenelor mele, gândurile și ceea ce simțeam erau într-o nemărginită nebuloasă.

Apoi m-a lovit.

Viața în București ar fi boemă, un vis devenit realitate, o continuă provocare, căci așa cum știți deja, orașul îmi este foarte drag.

Brusc, am simțit aplicându-mi-se manevra Heimlich și nodul din gât a zburat afară în mai puțin de o secundă (partea amuzantă este că a crescut în câteva zile bune).

Totuși, făcând acest pas ar trebui să iau totul de la zero.

Și nu, nu acest gând m-a făcut să-mi dau două palme, ci faptul că tocmai ce am început să construiesc aici lucruri pe care le-aș părăsi prematur. Și cel mai dureros a fost când am realizat că această fugă nu m-ar face decât să repet greșeli din trecut. Am nenumărate proiecte la activ pe care le-am început și care între timp au murit. Nu sunt proiecte mari, însă sunt dovada faptului că I let them die. Simply as f*ck.

Apoi am văzut tristețea din ochii persoanelor pe care le iubesc. Cu gura mă încurajau să-mi urmez calea, dar li s-a rupt sufletul. Deși nu am spus nimic, am simțit-o din plin și toate argumentele din lume nu m-ar determina să plec acum. București rămâne locul în care voi evada câteva zile la conferințe și evenimente, însă doar atât.

Timișoara este casa mea, familia mea, locul care m-a ajutat să devin cine sunt astăzi. Nu sunt încă pregătită să-l părăsesc și oricât de tentantă este iluzia capitalei, oricât de drag îmi este orașul, București nu va fi niciodată locul în care s-a născut glasul și zgomotul gândului meu.