Unde au dispărut copiii?

Dacă nu ai timp să citești textul, l-am înregistrat pentru tine. Este prima oară când fac acest lucru, așadar te rog să fii blând cu posibilele bâlbâieli.

Weekend-ul trecut am organizat un seminar cu o serie de liceeni. Tema era istoria germanilor din Banat din secolul al XVIII-lea și până astăzi. Începând de la cel de Al Doilea Război Mondial, până la deportarea în Siberia, urmată de cea din Bărăgan, nemții din Banat au avut aproape aceeași soartă cu românii, deosebindu-i prea puține lucruri. Am povestit despre Revoluția din 1989, despre exodul masiv al nemților spre țara natală, dar și despre plecările contemporane ale românilor în străinătate. Am încercat să punem evenimentele cap la cap pentru ca tinerii să înțeleagă în ce realitate trăiesc.

Apoi, le-am oferit un fragment dintr-o piesă de teatru. Acțiunea se petrece în 1736 undeva într-o piață Germania, unde un ins, Vogl, face reclamă emigrării în Banat. Promite produse ieftine, terenuri numai bune de arat și mult lapte amestecat cu miere. Îl ascultă un tată și fiul acestuia. Fiul foarte entuziasmat de cele auzite, îi propune tatălui să accepte oferta. Tatăl șovăie. Vogl își continuă propaganda. O fată dornică de măritat își manifestă dorința de plecare. Un străin îl combate pe Vogl cu argumentul că în Banat nu curge lapte și miere. A fost el acolo și a văzut că, din contră, acolo sunt barbari și mlaștină.

Fragmentul nu le-a dat o soluție tinerilor, ci a deschis o temă de dezbatere. Cum au procedat tatăl și fiul? Care sunt motivele străinului pentru care își expune argumentele? De ce ar părăsi cineva locurile natale?

Am ascultat argumentele liceenilor. Toți erau convinși că în Vest e mult mai bine. Se câștigă salarii mai mari, poți să îți deschizi o afacere foarte ușor și poți duce o viață lipsită de griji. Am întrebat pe ce se bazează când fac aceste afirmații.

– Părinții mei repetă mereu că dacă ar putea da timpul înapoi, ar pleca în Germania și și-ar deschide aceeași afacere pe care o au aici, acolo. Sunt convinşi că le-ar fi mult mai simplu, zice o domnișoară blondă cu ochi albaștri.
– Am o prietenă care și-a deschis un magazin bio în Berlin, mărturisește una din profesoarele care însoțea grupul de liceeni. Mi-a spus că îi este foarte greu, căci muncește de dimineața până seara, impozitele sunt imense și nu a reușit să își pună deoparte pentru pensie decât foarte puțin, aporape 50 de euro. 

Tinerii schițează scepticism și o urmă de îndoială.

– Tatăl meu este plecat la muncă în străinătate. A plecat să ne fie nouă mai bine, zice o altă fată. Am întrebat-o cum se simte ea și cum crede că se simte tatăl ei.
– Îmi lipsește tata, dar a plecat acolo ca să ne trimită banii, să avem tot ce e necesar. Cred că el se simte mai responsabil, mai bine și mai mândru că poate să ne fie sprijin. Mi s-a rupt inima, pe cuvânt.

Am îndrăznit să întreb ce vor să facă după ce termină liceul.

– Eu vreau să plec dincolo. Țara asta de căcat nu-mi oferă nici un beneficiu, a spus super hotărât un băiat.
– Și eu vreau să plec, dar după facultate vreau să mă întorc. Cred că pot schimba ceva și aici, a zis aceeași fată blondă cu ochii albaștri.

Acei copii din fața mea nu mai sunt copii și nu mă refer la vârsta biologică. Ei trec printr-un proces complex de maturizare forțată de împrejurări. În societate crești cu imaginea lui vreau să mă fac mare ca să plec de aici. Tinerii vor să plece, să evadeze, să ia drumul străinătății, căci acolo e mai bine. Sunt mai mulți bani, oamenii sunt mai liniștiți. Aici sunt toți serioși și încruntați. Sunt prea mulți adulți care critică și cam atât.

Fără să își dea seama, acești adulți mereu revoltați – dar nu suficient de încrâncenați încât să facă ceva – au omorât inocența copilăriei, speranța la un nou început. Toate evenimentele despre care se discută în ultimii ani în România nu fac decât să dezbine, să creeze certuri între prieteni, între membrii familiei.

Suntem mai divizați ca niciodată.

Ca societate, ca popor, ca nație, ca omenire. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu contează restul, contează doar să fii tu bine. Tu și ai tăi. Suntem săraci, nu atât financiar, cât spiritual. Suntem săraci cu duhul. Înghițim toate gunoaiele, ne lamentăm, facem compromisuri.

Cel mai mult ne place să punem la zid. Imediat taxăm orice dereglare de la normele care nouă ni se pare normal. Taxăm grav și fără drept de apel. Dacă nu e ca noi, atunci nu ar trebui să fie. Scopul scuză mijloacele spun unii, dar uite că a trece peste cadavre nu e doar un păcat religios, ci este greșit din toate punctele de vedere. Nu denotă decât din lipsă de educație, din primitivism și o durere surdă pe care o purtăm în suflete fără ca măcar să o sesizăm.

Suntem cu toții adulți serioși, cu norme și idei despre viață. Vrem lucruri, carieră și cât mai multă normalitate. Am văzut oameni atât de încruntați, încât nici cea mai bună glumă nu le-ar fi netezit tenul. Atât tinerii, cât și oamenii cu experiență sunt mai mereu supărați, revoltați, frustrați. Fiecare se ceartă cu fiecare și există mai mereu un sentiment de nemulțumire.

Mă întreb doar unde au dispărut copiii?

Știți, acele ființe micuțe și adorabile a căror tristețe poate fi ștearsă de pe față cu un zâmbet sau o acadea căci ei știu să se bucure de lucrurile simple?

Omorâm cu bună știință copilăria din noi. Fugim cât ne țin picioarele, super supărați că lucrurile nu sunt așa cum trebuie. Dar o problemă cu cât o ignori mai mult, cu atât mai mult de adâncește, nicidecum nu se rezolvă de la sine.

Între dezastru și răsărit prefer să văd răsăritul și să fac ce îmi stă în putere să îl vadă și alții. Pentru că eu cred în el și mai cred că fiecare are dreptul să aleagă între ură și blândețe, între indiferență și iubire, între a fi copil și un adult multe prea serios.

Copiii se joacă, se ceartă, iar peste cinci minute se împacă și își continuă jocul. Adulții se supără și rămân așa anii la rândul. Și atunci, de ce aș vrea să fiu adult? Prefer să rămân copil și să cred că dacă îmi aduc contribuția ea va însemna ceva, cândva, cumva.

Desigur, decizia apaține fiecărui individ iar eu nu pot decât să o accept și să o respect.

sursa foto