În seara asta am fost mândră de România mea! Orice ar spune lumea, oricare ar fi mentalitatea românilor, azi a fost o zi specială. Meciul împotriva vecinilor din vest a fost o dovadă că încă există o speranță.

Poate că merităm tot ceea ce se spune despre noi, pentru că am devenit delăsători și neinteresați. Ne doare în cot de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și ne interesăm doar de persoana noastră. Dar suntem de fapt într-un cerc vicios. Suntem așa datorită societății la care am contribuit după perioada comunistă. Spunem că nimic nu merge bine, dar nici nu facem nimic pentru a schimba ce e în jurul nostru.

Am văzut acum câteva zile la TV un reportaj unde câțiva reporteri au mers într-un sat din Brașov și au vrut să vadă cât cere un zilier. Oamenii preferau să stea pe prispa casei, la o țigară și o țuică, decât să muncească sau să ceară un preț mult prea piperat pentru munca pe care o prestează. Dar eu sunt nimeni să judec oamenii.

Mă supără atât de tare prostia în care decădem voit, indiferența oamenilor. Nu pot schimba lumea, dar mă schimba pe mine. Eu nu mai vreau să fiu indiferentă!

– România e moartă! Te lupți cu morile de vânt… mi-a spus cineva într-o seară.

– Nu e! Așa vor ei să ne facem să credem, dar nu e! Nu te judec, pentru că nu e vina ta sau a mea. E vina celor care au distrus integritatea, vina celor care au pierdut istoria, a celor care nu au scris. Nu ne cunoaștem cu adevărat țara așa cum nu ne cunoaștem pe noi, i-am răspuns eu cu un nod în gât.

– Daaaa, că mereu am fost călăriți de alții.

– Da, am fost. Motivul este că mereu am avut mai mulți ca alții, dar am știut să ne apărăm. Acum nu mai știm. Noi nu știm câți oamenii au murit  pentru ca noi să stăm aici, în casele noastre, alături de cei pe care-i iubim. Suntem în România și nu în Ungaria sau în cine mai știe ce alte țări.

– Niciodată nu am avut identitate. Compară Timișoara cu un oraș din sud sau est, precum Craiova sau Constanța. Acolo se vede clar – orașe comuniste, pe când în Timișoara sau Arad încă se vede contribuția vecinilor. România se scufundp încet, fie că vrem, fie că nu.

Nu am mai avut putere să răspund, pentru că deși vreau din tot sufletul să neg acest lucru, este un crud adevăr. Trist este un cuvânt prea mic pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Și nu am cuvânt potrivit pentru a descrie că noi lăsăm să se întâmple asta. Îi admir pe oamenii care se luptă cu morile de vânt pentru a face un bine altora – fără a cere nimic la schimb. Îmi iubesc țara enorm și mă doare că mai sunt printre puținii oameni care o fac…

România nu e moartă! Există încă speranță – și subit a mea a crescut cu meciul din această seară.

Poate că e doar o iluzie sau poate vom păși, fiecare în ritmul lui spre un drum mai drept și mai sigur, pentru că avem nevoie să ne redescoperim ca oameni, ca națiune, ca români.

România nu e moartă, ea trăiește prin noi și e de datoria noastră să facem cumva să ieșim din această mlaștină de indiferență și mediocritate! Aș mai avea atâtea de spus pe această temă, însă cuvintele multe sunt risipă – faptele contează!

Și da, vor exista oameni care vor gândi sau vor spune că aceste cuvinte sunt prea mari, irealiste. Dar îi contrazic și îi rog să se gândească de ce s-au născut în România, dacă locul lor nu este aici?