🧩Să rescriem povestea

Poate că este de la toate planetele astea care sunt în retrograd sau poate că abia acum am început să mă relaxez. Nici măcar nu mai contează, așa cum nu contează că este mult prea devreme pentru orice. 04:12 îmi arată ceasul, iar eu sunt mult mai trează decât ar trebui. Mi-am făcut o cafea și m-am simțit inspirată de o postare pe blog. Am scos tastatura bună și îmi turuie degetele de zici că sunt nescrisă (râd).

Acum câteva zile m-am oprit înainte de job la Profi să iau de-ale gurii. Iar în fața mea, un bărbat puțin peste 40 de ani cumpăra un PET de 2L de bere și un pachet de țigări cu ambalaj negru, de-alea tari de când fumezi una scuipi ambii plămâni. Era îmbrăcat ca pentru șantier. Lângă a cerut o merdenea cu brânză. Rețeta unui infarct miocardic de succes. Și după ce mi-a tăcut creierul, am simțit tristețe.

Credeam că e a lui, dar de fapt era a mea. M-am gândit că acest bărbat din fața mea, poate, nu a avut șansa să facă altceva cu viața lui. Nu știam nici dacă avea familie sau dacă lucra pe bune pe un șantier. Cine sunt să-i țes o poveste? Însă mi-a fost milă pentru că cine altcineva își cumpără bere și țigări la șapte dimineața, decât un om care nu poate suporta altfel viața. Viciile nu sunt altceva decât tristeți pe care nu știi să le trăiești altfel.

Am o nouă obsesie muzicală. stupid song, Olivia Rodrigo. Și am postat-o la story împreună cu un video cu ploaia tomnatică de ieri. Mi-a răspuns o prietenă că iubește ploaia. I-am spus că postarea este mai mult pentru melodie. Mi-a trimis obsesia ei muzicală curentă take me back to the night we met.

I-am răspuns că e o melodie foarte tristă. Ca și cum ai vrea să te întorci în timp la momentul în care ai cunoscut pe cineva și să faci în așa fel încât să nu-l mai cunoști. Mi-a zis că fix așa simte, de unde am știut? Că pentru ea, melodia însemna să ne întoarcem înapoi în timp să scriem povestea.

M-am dat deșteaptă și i-am răspuns printr-un vocal că este foarte greu să faci acest lucru pentru că e nevoie de bla bla bla – pe scurt ca ambii parteneri să fi crescut emoțional.

Dar uite-mă în miez de noapte sau mai bine zis, în creierii dimineții, dându-mi seama că sunt o idioată. De ce mama zmăului aș vrea să mă întorc înapoi în timp să rescriu ceva? De ce ar vrea cineva asta de fapt? Când perspectiva pe care urmează să o etalez este mult mai șmecheră (încă râd).

Așadar, se dă un individ pus în fața unei situații, să zicem punctul A. Iar acest individ face o alegere. Alegere care poate fi judecată pe toate părțile de el însuși și chiar de toată lumea. Se mai derulează din poveste și individul ajunge în punctul B cu repercusiunile de rigoare ale alegerii din punctul A. Moment de reflexie internă. E bine? E rău? Nici măcar nu mai contează. Știi de ce? Pentru că nimic nu este definitiv în afară de moarte. Viața în sine are o singură constantă și anume schimbarea.

Suntem în punctul B, deci o nouă alegere de cine ești, ce faci, cum faci, cu cine faci. Ai în spate alegerea din punctul A, drumul și repercusiunile. Mai ești același om care erai în punctul A? Clar nu. Vei face aceiași alegere ca în punctul A și în punctul B? Posibil. E greșit? Nu. Însă cel mai sigur lucru este că având deja parcursul AB în spate, deja ai evoluat. Experiențele prin definiție te cresc. Mai mult sau mai puțin, într-un ritm mai alert sau nu. Dar te cresc.

Și atunci, dacă ești la un nou nivel, de ce ai vrea să rescrii nivelul precedent?

Și vei râde, dar e fix clenciul de perspectivă dintre Claudia și Mocăniță (da, este o referință la Insula Iubirii X). Acest cuplu care ”a reîncălzit ciorba” (detest din INIMĂ această expresie pentru că știi și tu că ciorba a doua zi e mult mai bună), Au fost împreună, s-au despărțit, și-au văzut de viață, apoi au decis să-și mai dea o șansă. Claudia a luat împăcarea de la zero (cel puțin declarativ). Mocăniță încă îi cere socoteală de acum 3 ani și jumătate. Ea îi cere socoteală pentru ce a făcut în urmă cu o lună. Iar Mocăniță declară după toate astea (adică ce s-a întâmplat înainte de împăcare) n-am mai putut să o iubesc. Păi ce să vezi, de aici și clenciul.

Că decizia ei, bună sau rea, irelevant, a fost să o ia de la zero. Iar decizia lui a fost să o ia de la zero, dar să nu uite și să folosească toate acestea împotriva ei când a fost tras la răspundere pentru fapte de adulter recent pe care le-a motivat prin ceva ce a decis implicit să depășească când a fost de acord cu reîncălzitul ciorbei. Ea n-a vrut să rescrie nimic, el a decis să rescrie, poate, ca să se răzbune. Însă sunt doar speculațiile mele în ultima frază.

Așa că, draga mea prietenă, asta cu rescrisul, nu că e greșit, dar e foarte nerealist.

O buclă temporală în care vrei să te reîntorci , dar nu-și mai are sensul. Pentru că fiecare știe ce hram poartă și poate cel mai dificil în viața asta e că ai liberul arbitru. Și că ești responsabil direct și personal să alegi. Doar că mai ține și de șansă. Că poți să dai tare de tot cu mucii în fasole și cineva să țină cont doar de faptele tale actuale și să decidă bye-bye. Fără să îți dea șansa de-a te cunoaște la noul nivel. Și când zic nivel mă gândesc la el ca la un joc.

Și totuși, dacă e să rămân în sfera jocurilor și să continui această metaforă, adevărul este că fix aici se despart drumurile. Uneori, nu-ți mai place lângă cine te trezești. Alteori, noul tău nivel te face să îți dorești să explorezi și altceva, doar pentru a te duce la un nou nivel, Alteori, noul nivel este despre faptul că ți-e suficient cât ai acum. Nimic nu este greșit, la fel cum nimic nu este întrutotul perfect. Și nici nu trebuie să fie. Nici oamenii, nici relațiile, nici locul de muncă. E nevoie să fie suficient cât să îți trezească curiozitatea de a explora. Uneori vine la pachet cu oameni noi, alteori sunt aceiași oameni cu care vrei să explorezi. Că viața e grea pentru toată lumea în fond.

Și mă vei întreba dar cum rămâne cu loialitatea? Păi ce să zic, pentru mine e importantă și în același timp poate deveni foarte toxică. Între loialitate și sinceritatea de a fi cine ești într-o formă complet autentică, aleg sinceritatea. Pentru că n-aș dori în viața mea oameni care-mi sunt loiali, dar nesinceri cu ei înșiși în primul rând, doar de dragul de-a nu mă pierde. Vreau oameni autentici pentru că sinceritatea vine la pachet cu loialitatea și nu invers.

Așadar, să rescriem povestea e frumos, dar mai bine lasă.

Să ne alegem sincer cu bune și cu rele, cu curiozitatea de a descoperi cine suntem în noul nivel? Da, te rog! Și mă întorc înapoi bărbatul matinal cu berea și țigările.

Poate că el nu a avut șansa să aibă astfel de gânduri profunde și poate că nici nu a avut nevoie de ele. Pentru el lucrurile sunt, posibil, mult mai simple și mai tranșante. Sunt sau nu sunt bani de bere și țigări. Am sau n-am femeie acasă. Nu-l face un om mai bun sau mai rău. Așa cum nici pe mine faptul că am scris aceste gânduri nu mă face mai proastă sau mai deșteaptă. Ce am în comun cu acel bărbat? Liberul arbitru și o oarecare libertate de a alege.

Să ne recitim cu bine! 🧩