Primul job și prima demisie la 18 ani

Scria Andreea ieri pe blogul ei despre joburile celor care-și publică gândurile în online. De mult ”îmi stă pe limbă” un articol de acest gen, însă niciodată nu am găsit motivația necesară să scriu pe această temă. În plus nu mi se pare destul de wow, dar cred, fără să mă laud sau să îmi ridic singură statuie, că mulți adolescenți și tineri ar putea învăța din experiența mea.

Mereu am avut și încă am, un spirit care tânjește după independență și libertate – de orice fel.

Când eram mică, mică, vindeam împreună cu o prietenă flori culese de pe câmp, chiar la colțul străzii, apoi, o tanti simpatică ce vindea la un butic din zona, m-a lăsat să o ajut. Eu încasam banii, dădeam restul, puneam în punguțe marfa. Totul era muncă voluntară, nu aveam nici un folos material – nici măcar o ciocolățică. Nu m-am supărat, de fapt nici nu știam că mă pot supăra. Pentru mine totul era o joacă.

Lucrurile au început să se schimbe într-o zi, când o prietenă mi-a vândut un pont despre un job part-time. Mă rog, nu știu dacă se poate numi așa, pentru că se presupunea să devin reprezentantul unei firme de cosmetice și să vând produsele. Am acceptat, din nou, nu pentru bani, pentru că știam că nu mă pot înscrie eu direct. I-am adunat comenzi fetii, le-am livrat.

Eu munceam, ea lua comisionul. Nu m-a deranjat nici acest lucru, cât m-a deranjat faptul că nu era serioasă cu livrarea produselor. Clientele mele aveau de așteptat. Ce era de făcut? Am dat un search pe google, am găsit un formular de înscriere, am băgat-o pe mama la  înaintare și peste nici două zile eram reprezentant cu acte în regulă. Adică mama era cu actele, eu cu munca. Acest episod se întâmpla în iulie, 2009.

Primul comision câștigat – pentru că nu era nici un salariu ”prestabilit”, totul era și încă este în procente, s-a dus pe produse pentru mine.

La fel și următoarele 5 sau 6. Mă specializasem între timp. Aveam comenzi mari și câștiguri din ce în ce mai frumușele pentru o puștoaică de 14 ani. Îmi placeau revistele lor și aveam atât de mult entuziasm, simțeam că pot muta munții din loc.

Într-o zi, nu după mult timp după ce am început să fiu ”comisionată”, am rămas fără broșuri, așa că am mers la sediu, la îndrumările domnișoarei drăguțe care mă coordona. Șefa m-a invitat să rămân la o întâlnire de oportunitate. Totul suna așa de pompos și de frumos, însă explicațiile pe care le primisem acolo au fost mai mult decât suficiente pentru a mă face să-mi doresc mai mult. Zis și făcut.

De acolo au urmat vreo 4 ani plini de evenimente, telefoane, oameni, locații, training-uri și mai ales plini de experiență pe care nu regret că am acumulat-o.

Ajunsesem la un moment dat să fiu ceea ce se numea beauty trainer (o persoană care ținea cursuri pentru alți reprezentanți), să am pe lângă comisionul din comenzile mele, din comenzile echipei și un mini-salariu lunar. Eram prima la orice întâlnire, eram entuziasmată, motivată, eram pe val – rău de tot și eram prea tânără. Mi se prevedea un viitor strălucit în acea companie. Aveam să fiu un viitor nu știu ce de succes. Aveam să mă mut la București la facultate. Planuri, planuri.

Lucrurile au început să coboare lin, iar eu am început să nu mai văd lucrurile atât de roz. Ele nu se mai sudau așa de frumos și de impecabil, iar asta pentru că am început să cresc, să am așteptări de la oamenii din jurul meu, să mă încred prea tare în ei, iar la primul gust cu adevărat amar, am renunțat. Evident că mi-a părut rău, iar acum, dacă aș da timpul înapoi, poate că aș face altfel – dacă aș avea
mintea de acum, nu de atunci. Așa că, la 18 ani mi-am dat prima demisie din viața mea. Îmi amintesc cât de mult am plâns și cât de dezamăgită eram – de mine, de cei cu care lucrasem. Îmi părea rău de echipa cu care lucrasem, de fetele mele.

În fine, am revenit după vreo șase luni, mi-am recăpătat echipa, însă niciodată nu a fost și nici nu va mai fi la fel. Nici nu vreau să fie la fel. Acum, că m-am mai copt și că ”am devenit om”,  promit să știu mai bine 🙂

Dar mă bucur enorm că am trecut prin această experiență și că, așa cum am putut eu, am administrat și am dus la îndeplinire lucrui frumoase, evenimente reușite.

Am reușit să nu mai depind atât de mult financiar de ai mei. Erau luni întregi în care nu le ceream deloc bani de buzunar, ba chiar la un moment dat îmi luasem un netbook.

Nu cred că există o morală generală din povestea mea. M-am gândit de multe ori cum ar fi fost dacă nu renunțam atunci. Știu însă că este mult mai bine cum este acum, știu că locul unde sunt acum este pentru mine, iar cel mai mare beneficiu nu a fost cel bănesc, ci au fost învățăturile primite despre felul oamenilor de a fi și despre ce sunt aceștia în stare să facă pentru a-și atinge țelurile. Am învățat că dacă faci ceva cu suflet și pui pasiune, lucurile ies mult mai satisfăcătoare, nu numai pentru cei din jur, ci mai  ales pentru tine.

Cam atât despre primul job și prima demisie. De abia aștept să vă povestesc despre următorul. Sper eu să fie peste cinci ani și să fie într-un spital.