Să nu pui presiune pe tine și cum încerc să scap de acest viciu

Să ne înțelegem. Acest articol nu este vreo scuză pentru că s-a pus praf gros de-un deget pe blog. Nu este nici o promisiune că după această ”ștergere” lucrurile vor merge mai bine. Voiam doar să vă povestesc din experiența personală cât de bine este să nu pui presiune pe tine.

Dacă mă citiți de mai mult timp, sunt sigură că v-ați lovit de multele mele articole în care mă plângeam ba de lipsă de timp, ba de inspirație, ba mă sufocau sarcinile, ba nu voiam să mai dorm, ba că m-a apucat stresul și alte cele.

Nici nu știu când a început de fapt procesul de conștientizare a faptului că pun prea multă presiune. Aș estima că undeva în luna august a anului trecut, dar nici nu contează. Este un proces complex și pe alocuri anevoios.

Dacă trăiești o bună bucată de vreme cu același obicei, e greu să te dezveți de el. Pentru că orice învăț are și dezvăț, cu muncă, disciplină și perseverență ai mari șanse de succes.

Așadar, cândva anul trecut am simțit că am nevoie de o pauză. Doar că pauza nu mai voia să se termine. Am început procrastinez, să nu mai am chef de nimic, să mă simt obosită și stresată mai mereu.

Partea cea mai rea era că mă simțeam vinovată. Doamne, cât de vinovată mă simțeam că nu eram în stare de nimic. Așa că am căzut într-un cerc vicios.

Nu aveam chef și nici energie pentru nimic, mă simțeam vinovată și stresată că nu fac nimic și mă consumam și mai mult fix pentru nimic. Are sens?

Bun, varianta super onestă este că încă mai am uneori acest sentiment când stau degeaba – sau mă rog, când fac lucruri care nu sunt neapărat productive.

Dacă e ceva ce s-a întipărit în mintea mea încă din fragedă pruncie, a fost faptul că timpul nu ți-l dă nimeni înapoi. Fiecare secundă contează și e bine să eficientizezi mereu ceea ce faci. Chiar am făcut acest lucru încă dinainte de a termina liceul.

Am tot făcut lucruri – îmi vor fi utile cândva, îmi spuneam. Sigur, aveam o disciplină și o listă de priorități. Îmi stiam programul mai ceva ca un președinte. Calculam totul la minut și cel mai complicat era atunci când trebuia să spun nu.

Știam de multe ori că nu mai pot, că am prea multe de făcut, dar îmi era rușine să spun nu. Și acum îmi e greu, dar cu exercițiu, am învățat că uneori e mai bine să spui pas. Pentru o scurtă perioadă și această învățare de nu a venit cu bagajul ei de vinovăție.

Așadar, combinația fatală – vinovăția de a sta și a nu face ceva productiv și faptul că nu spuneam mai niciodată nu.

Timpul a trecut, iar mie a început să-mi piară cheful, entuziasmul, pasiunea. Mă simțeam stoarsă în fiecare seară, deși credeam că dorm suficient. Nu mă mai bucuram de realizări, vedeam totul ca pe o povară. Lucrurile care mă satsifăceau înainte – cititul, scrisul, statul cu prietenii sau ieșitul în oraș, acum erau o corvoadă.

Deși vorbeam despre acest lucru și oamenii îmi spuneau să o iau mai încet, m-am încăpățânat să merg mai departe într-un anumit ritm. Pur și simplu nu am înțeles ce voiau să spună cu  ia-o mai încet.

Cum adică? Sunt alți oameni care depind de mine. Sunt acele proiecte pe care le-am tot amânat. Trebuie să scriu pe blog. Vreau să fac, să dreg, să învăț, să merg, să văd, să particip, să, să, să…

Și ajungeam pe canapea stresată până în cer și înapoi.

Declicul meu s-a produs după ce i-am povestit psihoterapetului meu (o super femeie pe care o recomand cu încredere) ce se petrece. În mai puțin de o oră am realizat că lumea nu va cădea dacă eu nu voi fi acolo. Oamenii (mai ales cei importanți) nu mă vor părăsi dacă le spun nu. Să-mi iau răgaz să fac nimic este perfect în regulă pentru că am nevoie să mă relaxez, să respir, să mă uit pur și simplu pe pereți.

Ora de terapie a fost ușoară. Am priceput că eram prea dură cu mine. Mă judecam prea aspru. Puneam prea multă presiune. A urmat partea practică. Am regândit lista priorităților, am închis proiecte, am început să spun timid nu.

Lumea nu o să cadă nici dacă te oprești din a mai pune presiune pe tine, nici dacă te concentrezi să costruiești o relație cu tine.

E greu să lași frâiele din mână. E și mai greu să nu ai mereu un plan și doar să fii. Și poate cel și cel mai greu e să fii cu tine, în singurătatea minții tale. Gândurile, vai ce pot face gândurile și cum îți pot deforma o realitate perfect normală.

Fără liste de to do, fără task-uri de bifat, sentimentul este chiar plăcut. Riscul de cădea în cealaltă extremă, cea a leneșilor și a oamenilor care chiar nu fac nimic, este destul de mare.

Poate că fără a încerca ambele lucruri – presiune extremă și lene dureroasă – nu poți găsi o cale de mijloc, un echilibru. Despre asta cred că este. Povestea nu are un final pentru că procesul este în plină desfășurare.

Mergând ieri spre casă am simțit mirosul teilor și am zâmbit gândindu-mă că a mai trecut un an în care am mai adunat câteva caiete de amintiri și multe poze în telefon.

Încă mă simt uneori vinovată când nu mă pot organiza. Faptul că am lăsat-o mai moale, m-a făcut ceva mai leneșă și mai puțin disciplinată. Sau poate așa eram din totdeauna și acum am revenit la rădăcini.

E greu să ajustezi rotițele minții când deja obiceiurile sunt formate. Nu imposibil totuși, dar efortul e mare și trebuie să fie constant.

Dacă vi s-a întâmplat și vouă, m-aș bucura să-mi povestiți în comentarii sau într-un mail teodora(@)mateoc(.)ro. Aș vrea să cred că nu sunt singura care pune prea multă presiune sau care încearcă să ajusteze lucruri din mers.

Să ne recitim cu bine!