[interviu]: Diana Ghiba: ”Nu cred că sunt altfel. Am avut o idee pe care am implementat-o și a ieșit o revistă.”

Diana Ghiba are 30 de ani, iubește pisicile, iar împreună cu prietena ei cea mai bună, Sorana Ionescu și Ciprian Roman, s-au înhamat pe un drum de care multă lume ar fi fugit la primele hopuri.

În februarie 2014 ieșea prima revistă care avea să aducă un suflu nou pe piața de comunicare din Timișoara. De atunci, au trecut patru ani în care lucrurile au evoluat.

Revista Altfel este dovada că dacă faci lucrurile cu pasiune, chiar și atunci când habar nu ai de unde să începi, dacă ești perseverent și concentrat pe ceea ce faci, șansele de reușită sunt mari. Deși a debutat pe plan local, în primăvara anului trecut, Altfel a ajuns și în Arad. Jumătate din conținutul pentru sora crișană este realizat de către o echipă locală, iar cealaltă jumătate vine direct de la sursă. 

Pe Diana am cunoscut-o mai mult prin munca ei. Nu apucasem să discutăm decât o singură dată față în față. Am decis că vreau să o descos în urma prezentării pe care a susținut-o la November Notes in Social Media 2017. Căutând documentare despre acest interviu, am constat că Diana și în general povestea din spatele cortinei Altfel, nu a fost aproape deloc scrisă. Cel puțin nu cu sufletul, nu cu oamenii care fac lucrurile să se întâmple.

Exact acest lucru am urmărit în cele ce  urmează – să o descopăr pe Diana Ghiba ca antreprenor, profesionist și ca om. Fără a lungi vorba, vă invit la o lectură despre bucuria de a te regăsi în munca ta și de a înfrunta provocările cu curaj și o doză de nebunie.

Diana Ghiba: ”Nu cred că sunt altfel. Am avut o idee pe care am implementat-o și a ieșit o revistă.”

De ce crezi că ești Altfel?

Înainte să-ți răspund propriu-zis la întrebare, vreau să lămuresc un lucru. Revistei îi era destinat alt nume, unul mult mai complicat care nouă ne plăcea foarte mult. Totuși, am fost inspirate să-l testăm înainte și am întrebat cunoscuții ce părere au. Una dintre prietenele mele mi-a zis că ea nici nu ar putea ține minte numele și că i se pare mult prea complicat. Ne-a recomandat să alegem ceva mai simplu. Au urmat ore întregi de brainstorming și la un moment dat am zis că avem nevoie de un nume altfel și Altfel a rămas.

Conceptul a pornit din dorința de a face ceva diferit în Timișoara, dar în aceași timp ceva ce să se potrivească cu noi și cu pasiunea noastră. Foarte multă lume, inclusiv cei care au scris pentru noi, aveau o obsesie în a folosi cuvântul altfel. Nu mai includem niciunde că noi suntem altfel, pentru că până la urmă revista se vrea a fi un material al comunității, unde fiecare poate scrie, poate veni cu idei și materiale pe care noi, în urma unei analize riguroase, le publicăm sau nu. Așadar, nu cred că sunt altfel, ci doar că am avut o idee pe care am implementat-o și a ieșit o revistă.

E rău să fii altfel?

Nu este ceva rău, până la urmă fiecare este unic. Este un joc de cuvinte. Până la urmă să fii altfel nu este ceva special având în vedere unicitatea fiecăruia. Am promovat această idee la început pe când aveam sloganul ”Revista oamenilor altfel”, dar aceasta așa cum am zis mai sus, însemna revista comunității, a tuturor.

Cred că sunteți oameni cu inițiativă. Care este doza de nebunie pentru a pornit un astfel de proiect independent?

Suntem oameni cu idei și din fericire avem și puterea de a le implementa. Nu cred că există un nivel la care poate fi comparat. Este foarte concentrată doza.

Ce fel de nebunie?

Avem tot felul de idei. Partea bună este că am învățat să spunem stop. La început n-am știut nimic. Eu mă ocup de partea de design. Și la început nu știam cum se face o revistă, nu știam să lucrez în programul InDesign, cel în care pregătim revista pentru print. Știam Photoshop, dar nimic despre acest nou program. Cu trei săptămâni înainte să trimitem primul număr la print am intrat în acel program și hai să facem revista. Am refăcut-o de câteva ori până să primim ok-ul de la tipografie.

Cumva și acesta e un grad de nebunie – să te apuci de ceva despre care habar nu ai cum se face, dar să îți dorești atât de mult, să depui un efort considerabil până când ideea ta prinde un contur palpabil.

De unde dorința asta nebună? Adică știu că ai decis tu și Sorana să o faceți, o decizie cumva spontană…

Da, eram cu Sorana și am zis că merită încercat. Îmi aduc aminte de parcă era ieri, deși au trecut patru ani de atunci.

Știu că e nevoie să te supere ceva foarte tare pentru a-ți dori să schimbi ceva…

Nu a fost o supărare, a fost pur și simplu nevoia de a crea, apoi efectiv nevoia de a face ceva. Eram amândouă la vârsta la care toți oamenii își începeau cariera în companii, trebuia să decidem ce facem. Până în momentul respectiv pluteam prin viață, nu știam în ce direcție să o luăm. Momentul a fost o cotitură. Știam din start că pentru mine nu este o opțiune să mă angajez. Am mai fost angajată și am rezistat o săptămână la job. Am nevoie de libertate și o anumită doză de creativitate în ceea ce fac. Nu am găsit acest lucru în altă parte. Nu sunt adepta regulilor și a ordinelor primite de la șefi, nu reacționez bine. Îmi place să fac eu regulile, practic de acolo a pornit. Nevoia de creativitate, de a face singură regulile jocului, dar și ceva din care să îmi câștig existența. Sorana rezonează cu mine pe acest subiect.

Amuzant este că noi niciodată nu am făcut bani din revista propriu-zis. Aceasta se distribuie gratuit, tocmai de aceea am dezvoltat un business colateral – o agenție de creație unde facem branding și social media management. Nu ne zicem agenție de marketing, pentru că nu ne axăm pe cifre, cercetări de piață. Suntem agenție de creație și ne place foarte mult ceea ce facem. Încă nu am apucat să ne facem branding personal pentru agenție. Ne ocupăm în primul rând de clienți, apoi de noi. Suntem ca pantofarii fără pantofi 😀 .

Diana Ghiba: ”Doza de nebunie care ne caracterizează nu are termen de comparatie.”

Poate v-ar ajuta mai mulți oameni în echipă…

Acesta e un subiect destul de delicat. Oamenii pe care îi vrem alături de noi trebuie să fie cu inițiativă, dar să fie și capabili să își implementeze ideile. Desigur, au și ei nevoie de o doză mare de nebunie pentru a ne înțelege și a ne suporta. Nu căutăm oameni cu experiență, ci care să fie creativi, determinați, să își dorească să învețe lucruri noi.

Un job la o revistă, deși pare glamorous, nu este deloc. Acesta implică multă muncă, uneori ore peste program. Iar dacă nu este și un grad de pasiune, totul se poate transforma într-un chin. Știu că există super multe concepții false despre anumite domenii. De exemplu, un alt job pe care oamenii îl cataloghează ca fiind glamorous este cel de blogger. Ori știm amândouă că nu e așa. Până la urmă munca la o revistă e grea, cu stres și cu multe deadline-uri.

Pe de altă parte Sorana și cu mine avem așteptări mari de la oameni și ne este greu să le coborâm. Adevărul este că pentru moment nici nu suntem pregătite să o facem. Avem colaboratori, am avut și angajați, dar momentan simțim că noi două trebuie să ne regăsim și apoi să construim o echipă.

Cel mai greu moment a fost atunci când…

În 2015 am fost la un pas de faliment. Din fericire am trecut peste și crede-mă, ne-a ajutat foarte mult acea doză de nebunie despre care vorbeam adineauri. Adică orice om de afaceri zdravăn la minte ar fi închis și s-ar fi reorientat. Noi am muncit mult, am făcut un efort imens și am supraviețuit.

Au existat probleme și dezamăgiri. Din fericire eu sunt ceva mai optimistă decât Sorana, ea vede dezastrul în tot. De aceea ne și completăm atât de bine. Cea mai mare dezamăgire a fost în prima colaborare eșuată. M-am remontat pentru că nu am luat-o personal. Mi-am dat seama că oamenii sunt diferiți, că nevoile noastre nu s-au potrivit și am mers mai departe.

Și cea mai mare bucurie…

Se întâmplă cu fiecare aniversare pe care o ajungem cu revista. E dovada că munca noastră este validă și că, în ciuda greutăților, facem bine ceea ce facem.

Ai nevoie de disciplină când lucrezi la o revistă?

În principiu da, dar în realitate lucrurile stau altfel. Noi nu suntem disciplinate deloc, poate dacă am fi, lucrurile ar merge mai repede. Eu cel puțin sunt mai haotică și nu reușesc să mă țin de deadline-uri. Nu le las să se întindă foarte mult, dar uneori îmi iau mai mult de muncă decât pot să duc. Până la urmă o scot la capăt. Îmi place adrenalina, recunosc. Cel mai greu mi-a fost să spun nu, iar acest lucru l-am învățat în ultimele luni.

Când o ia totul razna…

Mă panichez. Panică, panică, panică, cam așa e atmosfera uneori la birou. Ne reculegem destul de repede, gândim la rece și decidem ce e mai bine. Unele lucruri nu depind de noi și atunci mergem mai departe. Acesta e un alt lucru pe care l-am învățat de când lucrez la revistă.

Mai ai timp să faci și grafică artistică, timp pentru tine?

Nu, deși mi-ar plăcea foarte mult să mai am timp și de altceva. De obicei, în timpul liber dorm sau mă uit la seriale pentru a mă deconecta complet. De curând am început să merg la sală și să țin dietă. Cred că e un pas înainte în a învăța să-mi las timp și pentru mine. Deși îmi place enorm ceea ce fac, uneori simt că sunt suprasaturată. Vreau să învăț să fiu ceva mai ordonată cu timpul meu.

Ce citești?

Îmi place foarte mult beletristica. Una din cărțile mele preferate este Haruki Murakami – Kafka pe malul mării. Deși cum ți-am zis, în ultima vreme abia am timp să dorm, ce să mai zic de citit.

Te inspiri din…

Orice. Poate văd un serial care mă inspiră din punct de vedere vizual sau poate citesc ceva care m-a trimis în altă lume. Uneori văd ceva pe stradă – un poster, afiș. În toate lucrurile mici și mari din jurul meu care spun o poveste dintr-un alt unghi.

Diana Ghiba: ”Mă inspir din orice mă face să văd lucrurie altfel”

Cele mai bune idei îți vin…

Noaptea, majoritatea înainte să adorm. Atunci mă ridic din pat, deschid laptopul și lucrez la acea idee. Am pierdut nenumărate ore de somn, dar am câștigat proiecte foarte frumoase. Oricum toate idelie care-mi vin sunt s.f. și atunci mă zbat să găsesc o cale de a le implementa în viața reală.

Dacă ar fi să intri în istorie, ai vrea să fie cu…

Cu ceva creativ. Cel mai mult mi-ar plăcea să intru în istorie cu o campanie de genul Volkswagen – Think small. În România e mai greu să ajungi acolo, dar nu imposibil. Așa că aștept să acumulez experiența necesară, să-mi creez șansa și să rămân pentru inspirația posterității. Nu numele meu, ci idea care va fi genială.

Poți să schimbi lumea pentru că…

Am o voință de oțel. Sunt extrem de încăpățânată. Nici măcar când pierd la jocuri nu accept acest lucru. În ultima vreme, când joc cu prietenii mei mafia, mă pun să fiu povestitorul. Nu mai joacă Monopoly cu mine de multă vreme.

Unde vezi Timișoara peste 5 ani?

Timișoara s-a schimbat foarte mult de când am venit în orașul de pe Bega. Sunt deja 11 ani de când locuiesc aici. Atunci mi se părea mult mai deschis, mai vesel și mai creativ. Între timp, orașul a trecut printr-o perioadă în care s-a închis în el. Din orașul acela colorat a devenit gri, monoton. Atunci era orașul rockerilor și al oamenilor nonconformiști, acum e un oraș al corporatiștilor care muncesc overtime și care nu mai au timp de nimic, care sunt triști. Poate a fost o perioadă de adaptare la viața de multinaționale. În momentul acesta, în schimb, văd o groază de oameni care încearcă să schimbe acest lucru și văd cum începe să strălucească din nou.

Avem comunitate în Timișoara?

Avem comunitatea bloggerilor, cea a make-up artiștilor, dar nu văd o comunitate a timișorenilor. Singurul loc în care am văzut cu adevărat un spirit unit a fost la evenimentele Verde pentru Biciclete. Cred că trecem printr-o transformare, unde timișorenii încep să devină mai vocali, mai uniți.

Ce relație ai cu părinții tăi?

E foarte personală întrebarea. Abia de curând am început să mă deschid față de ei, să le spun ce gânduri am. A fost o relație destul de formală, distantă, dar nu rece. Nu am reușit să comunic cu ei. Având un frate mai mare, mi s-a părut mereu că m-au văzut ca pe un copil și poate oaia neagră a familiei pentru că nu am urmat acel drum prestabilit de școală – facultate – job într-o multinațională. Fratele meu este mult mai cuminte, acum e pe culmile carierei tradiționale. Eu mi-am dorit altceva.

Îmi amintesc că părinții mei își doreau foarte mult ca eu să devin medic. Ba chiar am făcut pregătire pentru admitere, însă nu mi-a plăcut deloc. M-am străduit din răsputeri să pic examenul și totuși am intrat. M-am dus acasă plângând și insistând că eu vreau să merg mai departe la psihologie, nicidecum la medicină. Într-un final au înțeles, dar a fost un moment destul de greu pentru mine și relația noastră.

Adevărul este că niciodată nu am vorbit cu ei despre faptul că eu îmi doream să fac ceva al meu, să devin antreprenor. Au acceptat într-un final, oricum spiritul de antreprenor îl am de la tata. Pe el îl admir foarte mult, iar mama, deși nu prea înțelege ce fac, mă susține foarte mult. Cumva nici nu au avut de ales pentru că sunt încăpățânată și nu pot să schimbe acest lucru.

Ce înseamnă Dumnezeu pentru tine?

Nu cred în religie. Este ceva ce s-a rupt în mine în adolescență. Eram foarte credincioasă până pe la 15 ani. Mi-am dat seama că în momentul în care, copil fiind, începi să te simți stresat de orice mică greșeală pe care o faci pentru că te vede Dumnezeu, ceva nu este în regulă. Devenisem foarte anxioasă. Am început să realizez că nu se poate ca în același timp, Dumnezeu cel iubitor despre care predică preotul, este și cel care pedepsește aspru. Am citit Biblia și mi-a părut a fi basm. E o carte foarte filosofică, dar nu mi s-a părut palpabilă. Am încercat să înțeleg printre rânduri și cred că așa ar trebui ea înțeleasă în general.

În schimb cred în energia pe care o transmiți în univers. Uite, spre exemplu, de fiecare dată când fac ceva de care mă simt foarte vinovată, pe atât de mult mi se întoarce. E o relație direct proporțională cu sentimentul pe care îl am. Cred în spirit și în ceva mai mult decât corpul fizic. Mai cred că într-o altă viață am fost pisică 😀 .

Iubești…

Da, chiar iubesc și iubesc cu totul: cu creierul, cu inima și mă ofer pe de-a-ntregul relației. Nu există jumătate de măsură, iar dacă există aceea nu este iubire. Îți place de acel om, dar nu îl iubești. Cred că atunci când apare the one știi acest lucru. Și da, la mine a apărut.

Te rog să-ți adresezi o întrebare de final la care să și răspunzi.

Ce faci cu viața ta? E întrebarea pe care mi-am pus-o când am terminat facultatea. Alegerea mea a fost să îmi iau un an de pauză. A fost și anul în care am învățat să fac design grafic. Nu cred că un copil care termină liceul este capabil să aleagă ce va face toată viața. Și cred că e super important să faci ceea ce îți place. Altfel, ajungi să fii trist, supărat și să fii rău cu oamenii din jur.