[gânduri] Panică, panică, panică și un strop de nebunie

Paula mă bate la cap să-mi găsesc direcția pe blog dacă vreau să câștig bani. Eu o asigur că sunt pe drumul cel bun, că știu ce vreau de la viață, că sunt încă în căutarea unui ceva care să fie al meu.

Sunt mai bine de trei ani și jumătate de când sunt studentă la medicină. Deși mă descurc binișor, începe să mă cuprindă o panică mută. Dacă majoritatea colegilor mei cam știu ce drum să apuce, eu sunt din ce în ce mai debusolată. Sunt prea superficială, mult prea interesată de alte lucruri decât de mecanismele bolilor.

Mama ar spune că nu mă străduiesc destul, că am alte lucruri care mă distrag. Încă mă rezum să cred că am intrat la medicină din greșeală. Mintea se agață de ideea unui plan mult mai măreț în care acești 6 ani nu vor fi irosiți degeaba. Cochetez cu o îmbinare a ceea ce studiez și ceea ce mă pasionează. Mi-e greu și cel mai rău – mi-e teamă.

Și uite așa, ajung la veșnica întrebare – de ce mama zmăului mi-e teamă până la urmă? De eșec. Ce înseamnă eșecul? De a mă irosi. Ce înseamnă irosirea?

Sunt frământări de om tânăr cu aspirații înalte. Vreau să fac lucruri care contează. Nu să schimb lumea, ci să fac măcar pătrățelul meu unul mai bun. Repet, am câteva idei în minte. Mi-e frică de ele. Să fie de bine? Să fie de rău? Aș vrea un semn divin. Sunt naivă.

Dumnezeu este până la urmă libertate de exprimare. E în mine, e iubire, iar acum simt că sunt mai aproape de rai, de El. Nu mă ajută nici paharul de vin. Simt cum mă sufoc. Nu de gânduri, ci de stres că nu știu ce fac cu viața mea.

Și dacă e de fapt un pretext? Dacă eu știu și îmi e doar frică. Aș vrea să înțeleg, aș vrea să am curajul să înțeleg. Respir. Respir și încerc să înțeleg.

Și uite așa ajung de unde am plecat. La zgomotul gândului, la șiruri de filme și scenarii pline de îndoială nocturnă. Ceea ce nu vă doresc și vouă.