🤯Ce e în mintea ta când nu e nimeni?

Mintea cuiva e o comoară secretă. Ce e în mintea fiecăruia e secret pentru toți restul. Însă de multe ori, mintea ne e ocupată de altă persoană. De iubit, iubită, copil, părinți, foști, foste, femeia aia de la casă care s-a uitat urât că n-ai suficienți bani pe card. Sunt toate acele voci, acele persoane care ne preocupă într-un fel sau altul.

Dar ce e în mintea ta când nu e nimeni?

Știu, e foarte greu să renunți la acel cineva care-ți ocupă mintea. Îi admir într-un fel pe cei care reușesc să aibă mintea goală. Mi par oameni cu adevărat liberi. Au loc să se gândească la orice altceva.

Sau poate doar eu sunt așa. Poate de fapt, doar mintea mea funcționează așa. N-am de unde să știu dacă nu întreb. Așa că întreb aici, așa în gol.

Mai simte cineva acest lucru?

Mai simte cineva că trăiește cu cineva în capul său? Mai simte că n-are loc decât ocazional să gândească? Când sunt la muncă e acolo. Când fac sport, e acolo. Când sunt cu prietenii mei, e acolo. Ca și cum ceva nu s-ar fi consumat. Iar când se consumă, altcineva ia locul.

Am avut relativ puține perioade când nimeni nu mi-a ocupat mintea. Și sincer, nici nu prea îmi amintesc cum era. Poate nici nu contează, poate că pur și simplu înveți să navighezi cu asta și aia e. Întrebarea rămâne deschisă.

Nu îmi dau seama dacă are legătură cu anxietatea sau pur și simplu cu frica de singurătate. Nici nu cred că are relevanță. Sunt aproape sigură că nu e nici obsesie. Iar dacă e, cum scapi de ea? Cu terapie, normal. Vorbind despre, consumând chestia. Sau poate e doar îndoiala de sine. Poate că oamenii care nu se îndoiesc de ei, chiar pot fi liberi.

Mi se pare că fiecare avem un călcâi al lui Ahile. Oricât de sigur ești pe tine, ceva tot te înmoaie. Și tocmai acel călcâi doare. Probabil că o soluție este să accepți pur și simplu că îl ai. Și să defilezi cu grație cu el că cu cât îl ascunzi mai tare, cu atât doare mai tare. Nu știu, zic și eu. Tu ce părere ai?

Să ne recitim cu bine! 🤯