🔑 Cum am ajuns medic, cine m-a inspirat și de ce

Prima mea relație cu un medic a fost cu medicul nostru de familie. O doamnă respectabilă, onestă și caldă, ceva mai în vârstă decât părinții mei. Venea de fiecare dată când eram bolnavă. Mă asculta la plămâni, se uita în gât și îmi spunea să nu îmi fac prea multe griji, căci mă voi face repede bine. 

După consult, căuta în poșeta ei mare un rețetar, scria tratamentul recomandat.

Avea un scris grațios. Îmi părea că pixul dansa grațios pe hârtie și că nu există ceva mai frumos de privit. Punea parafa la final. Oh, sunetul acelei ștampile. Mirosul acelei genți mari și negre. Cred că era din piele și puteai găsi absolut orice în ea. Nu știu sigur pentru că n-am căutat niciodată. După acest între ritual, mama o servea cu o cafea. Stăteam pitită după ușă și o priveam cum râde și povestește despre fiul ei.

Anii au trecut, ea a început să vină tot mai rar pe la noi. Am regăsit-o cu adevărat în facultate, când am început să merg eu la cabinetul ei pentru diverse adeverințe de care aveam nevoie. Era aceeași doamnă caldă, dar vedeam cum trecerea timpului i-a încrețit tenul, i-a pudrat părul și i-a pus pungi sub ochi. 

Mama spune mereu că eu am dat la medicină datorită ei.

N-am recunoscut niciodată acest lucru, deși nu îl exclud complet. Adevărul cred că este undeva la mijloc. Sau poate că imaginea de medic care mi-a rămas în minte m-a impresionat atât de tare, încât am vrut și eu să fiu așa.

În familie nu este nimeni medic.

Nu am crescut în acest mediu și nici nu am cunoscut de-a lungul copilăriei prea mulți medici. Practic, tot ce știam despre medicină, sistemul medical și doctori era din perspectiva pacientului.

Când am început să studiez semiologie, printre primele fraze ale cursului am găsit ideea conform căreia relația dintre medic și pacient este în primul rând o relație interumană. În anul trei de facultate nu aveam neapărat aceste porniri profunde de a înțelege ce vrea să spună autorul. 

Ca studenți, mergeam la patul pacientului, vorbeam cu el, îl examinam fizic, îi uram sănătate și ieșeam pe hol să discutăm posibile diagnostice diferențiale. Studiam pacienții din punct de vedere fizic pentru că nu aveam cum să închegăm cu el vreo relație interumană. 

Pentru mine, lucrurile au început să se lege mult mai târziu când am început să înțeleg cum funcționează de fapt mintea și sufletul uman.

Experiența mea clinică este abia la început, însă îmi este foarte clar că medicul nu trebuie să fie doar un bun cunoscător al corpului și mecanismelor acestora, ci și a felului în care mintea relaționează cu trupul.

Au fost profesori care ne-au spus de nenumărate ori că omul nu vine de drag la medic. El vine cu o problemă, cu o durere și cu multă teamă. Uneori este furios, supărat, nerăbdător, însă toate aceste sentimente ascund teama și nesiguranța. 

Citeam un articol scris de Conf. Dr. Horia Bumbea despre încrederea românilor în medici – las link aici. 85% din români amâna vizita la medic. 36% așteaptă ca problema medicală să se rezolve de la sine. Ceva facem greșit. Undeva lucrurile nu se leagă. 

Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca fiind starea de bine fizic, mental și social. 

Practic în relația medic-pacient, pacientul pune în răspunderea medicului ce are el mai de preț – sănătatea și chiar viața lui. Medicul are obligația morală și etică de a alina suferința și de a încerca să rezolve nevoia acelui om. 

Scopul major al acestei relații este prevenirea sau alinarea suferinței prin tratament profilactic sau curativ. Însuși tratamentul este finalitatea actului medical. 

Medicul evaluează cauza, caută mecanismele, adună date clinice și paraclinice, le compară cu cunoștințele și experiența sa anterioară. Proces se numește diagnostic și este o etapă esențială înainte de finalitatea actului medical. 

Dar până să ajungem la diagnostic și tratament, ca medici, avem nevoie să câștigăm încrederea și respectul omului din fața noastră. Până la urmă actul medical este un parteneriat între doi oameni, iar pentru a da roade, acesta are nevoie să se bazeze pe încredere și respect reciproc.

Nu poți lega un parteneriat fără să ai această cărămidă pusă la temelie.

Poate că medicul meu de familie și felul în care el s-a comportat cu mine m-a determinat fără să îmi dau seama să îmi doresc să fiu medic. Deși eram copil, îmi amintesc cu cât respect mă trata, câtă empatie și blândețe simțeam în prezența ei. Cred că a contat nu doar în suferința mea de atunci, ci și în omul în care sunt azi. Poate că tocmai felul în care m-am simțit tratată mă determină astăzi să gândesc așa.

Rămâne un subiect de explorat. Mai rămâne și convingerea că relația medic-pacient are nevoie să se bazeze pe încredere și respect reciproc. Și poate că, într-o zi, știința va dovedi irefutabil relația dintre minte și corp, dintre gânduri și răspunsul organismului la boală. Atunci poate că vom îndrăzni să vorbim mai mult și cu mai puțin pudism despre psihic, suflet și spirit, despre sănătatea acestora și cum să avem grijă de ele.

Să ne recitim cu bine! 🌺

Disclaimer: Am scris acest articol în primul rând pentru mine, apoi pentru toți cei care au mintea și sufletul deschis pacienți, medici și studenți deopotrivă. Sunt lucruri simple despre care vorbim prea puțin sau prea superficial. Cred că avem nevoie să le citim, să le gândim și să le îmbrățișăm în adevăratul lor sens. Nu este în intenția mea de a critica pe cineva și nici nu pretind că ”le știu pe toate”. Încerc să caut, să citesc, să ascult și să învăț pentru mine și pentru viitori mei pacienți.