În buricul orașului care tinde spre titlul de capital culturală europeană există o librărie veche, cu tradiție, undeva pe lângă fântâna cu pești – pe numele ei, Mihai Eminescu. Nici faptul că este veche, cu atât mai puțin fapul că are tradiție nu este deranjant, ci din potrivă. Ce mă doare pe mine la această librărie este că a rămas la fel ca în vremurile acelea grele, în care și oamenii, dar și locurile erau triste, îmbâcsite și sătule de negrul cotidian.

Nu am trăit pe atunci, însă de fiecare dată când merg acolo, mă simt ca în acele vremuri. Prețurile sunt destul de mari, vânzătoarele nu sunt deloc prezentabile, nici măcar drăguțe. Se lucrează cu o casă veche de marcat, sticla vitrinelor este lipită cu bandă adezivă peste crăpături, tavanul stă să cadă, rafturile par atât de fragile.

Despre ce vorbim? Oamenii intră și cumpără din ea, pentru că este în drum și pentru că oferă o gamă destul de largă de produse. Chiar atâta nepăsare să existe din partea patronului, din partea angajatelor?

O renovare de la A la Z este de trebuință imediată, însă nici ordinea cu care sunt așezate caietele, cărțile și restul produselor lasă de dorit.

Am stat astăzi aproape 20 de minute pentru ca o doamnă de acolo să-mi scrie o nenorocită de factură pentru câteva markere și dosare. S-a făcut o ditamai coada în spatele meu și lumea mă lua și pe mine, dar mai ales pe angajate la șuturi că fiecare are nevoie de ceva urgent și fiecare se grăbește (ok, aici este altă discuție, dar ați înțeles ce vreau să spun). Lumea aștepta. Să fie acesta un semn?

Dacă ar fi fost în viață Eminescu, probabil că l-ar fi dat în judecată pe patron pentru că-I terfelește numele într-o astfel de ”unitate”. Aș fi vrut să scriu în registrul de sugestii și reclamații, însă timpul nu mi-o mai permitea și sincer mă îndoiesc că ar fi citit cineva…

Și totuși, despre ce vorbim?!