Grădina sufletului sau dacă nu simți, n-are rost – o scurtă revelație de gânduri

Nici nu știu cum a zburat timpul. Parcă mai ieri mă bucuram de sărbătorile de iarnă și așteptam cu nerăbdare noul pe care l-am catalogat #faracomplicatii. Cum de multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iată un început de an pe care, deși pare lin, este plin de hopuri.

Fără să-mi dau seama, am început o călătorie pe cât de intimă, pe atât de grea. După multele pe care le-am adus la viață și care au supt și mai multă energie, m-am trezit într-un 2018 obosit, sictirit. Ceva nu se lega. Am simțit cum nu mai simt nimic. De fapt golul era deja mult prea adânc și am început să-l conștientizez când deja mă simțeam copleșită de acele multe.

Poate te implici prea mult, mi-a spus cineva drag. Și avea dreptate. M-am băgat cu capul în atât de multe lucruri, încât am uitat că am un suflet. L-am izolat undeva adânc și, deși l-am folosit la nevoie, am uitat că are și el nevoile lui.

Aparențele înșeală de cele mai multe ori, iar lucrurle nu sunt atât de simple. În medicină îi spune sindromul iceberg și face referire la acele lucruri pe care le vezi, însă sub nivelul percepției există un substrat adânc, bine înrădăcinat.

Săptămâna aceasta am fost parte a unui eveniment trist, dar care a trezit zeci de emoții și lucruri pe care le-am ignorat. Acea parte de suflet pe care am folosit-o la nevoie, își cere drepturile. Nimeni nu are o viață perfectă, dar sunt două categorii de oameni – cei care caută să înțeleagă ce li se întâmplă, să conștientizeze și să repare ce e de reparat și cei care ascund sub preș. Orice.

Oricât de mult mi-aș dori, lucrurile nu se rezolvă niciodată de la sine. Este sufiecient ca o buruiană ignorată să distrugă o întreagă grădină. Sigur, lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Timpul e cel care joacă rolul principal, însă contează atât de mult cum și când plivești grădina pentru a o păstra minunată. E nevoie să o uzi când soarele nu arde pe cer, e nevoie să o sapi când pământul e prea bătucit. Cred că așa e și cu sufletul. Are nevoile lui cărora trebuie să le răspunzi la un moment dat.

Așadar, această călătorie spre sine, intimă și anevoioasă, este o treabă necesară pentru a avea o viață echilibrată. Sunt lucruri care pot fi schimbate, iar dacă m-ar întreba cineva pe mine, cam orice poate fi altfel. E nevoie de muncă, de răbdare și înțelegere.

Și exact acest lucru mă îndemnă să fac un pas înapoi, să privesc întreg tabloul obiectiv. Ceea ce vă doresc și vouă.