Gânduri care fug

Gânduri care fug. Ar trebui să mă pedepsesc singură pentru că nu mi-am făcut timp să scriu. Și pe cuvânt că am avut inspirație și idei, însă în serile în care voiam să scriu, mă dobora oboseala. Azi nu este o excepție. Aș fi vrut să scriu despre atâtea momente mici, care m-au impresionat și care într-un fel sau altul m-au marcat.

Un exemplu destul de relevant ar fi ploaia de vară pe care am trăit-o luni sau lacrimile unui copil în tramvai…lacrimi atât de fierbinți, încât parcă mă ardeau și pe mine, străina care-i stătea în cale.

Dar nu, nu scriu despre nimic din acestea. Nu pentru că nu ar avea o relevanță oarecare, ci pentru că nu mai am timp. Poate că timpul este ceva relativ și poate că am ajuns într-un punct în care nu mai știu să îmi pun în ordine prioritățile. Dar am obosit.

Gânduri care fug. Am obosit să alerg de la una la alta și să mă împart între prea multe locuri. Nici măcar acasă nu mai stau bine. Simt că am atâtea de făcut și nu fac nimic. Simt că ratez atâtea momente importante și poate cel mai rău, simt că mă depărtez de persoanele importante din viața mea.

Nu o fac voluntar. Poate nu o fac nici involuntar. Nu știu cum o fac, realitatea este că sunt cu capul în o mie de lucruri și vorba aceea – nici care nu-l fac bine (în ciuda a ceea ce vreau eu să cred). Urăsc că există noaptea în care trebuie să dormim și în același timp abia aștept seara să mă pun în pat. Urăsc timpul pe care-l pierd inutil, dar sunt obligată să fac acest lucru. Și în acest moment urăsc că nu mai știu să mă organizez.

Am impresia că las tot ce contează baltă,

pentru a mă afunda în lucruri mărunte și fără sens. Care este rostul până la urmă? Pentru ce atâta alergătură și bătaie de cap? Contează cu adevărat tot ceea ce fac pentru cineva?

Sunt doar câteva întrebări care mă frământă rațional. Să nu mai vorbesc despre irațional. Nu-mi dă pace, parcă este o moară care trâmbițează toată ziua.

Am nevoie de o evadare într-un loc unde mă pot aduna. Unde să pot gândi limpede, unde-mi pot imagina un viitor pe care vreau să-l trăiesc. Dar e prea greu și nu am curajul necesar să iau în mână frâurile și să lupt pentru a mă regăsi.

Sau mai bine zis – pentru a mă găsi.