Te apuci de medicină cu gânduri mari. Fie că vrei să ajuți oamenii, fie că vrei să câștigi bani, nimic nu te împiedică să lupți pentru locul tău din acea facultate, să pleci la admitere ca un războinic și să iei ceea ce ți se cuvine.

Apoi, în primul semestru al primului an să te lovești de o lume nouă, de un univers paralel, parcă, în care nu te poți orienta. Vine prima sesiune, ai luat-o cu brio. Trece semestrul doi, e primăvară afară. Trece și a doua sesiune și nici un examen nu-ți stă în cale. Vara e ca și a ta. Distracție. Mare. Petreceri. Practică. Sau fără practică. Petreceri.

Anul doi. Lucrurile se complică un pic. Lucrurile nu mai sunt atât de simple. Deja începi să faci teorie aplicată. Gata cu caii verzi. Dar cum să o înțelegi când tu, studentule la medicină, ai învățat în anul I pentru examene și nu pentru a înțelege. Memoria ta de scrută durată și-a făcut treaba. A fost scurtă, te-a trecut prin grilă, ai luat notă de trecere, ba chiar bunicică și te-a părăsit.

Dar să revenim la anul doi. Alți profesori. Alte discipline. Ceva mai practice, ceva ce-ți (mai) dă de gândit. Dar cum să legi lucrurile când în capul tău e varză? Și mai trist, cum să înveți să înțelegi tot ceea ce nu ai înțeles la timpul lui? Fie ești un geniu, fie te-ai prins de treaba cu învățatul constant și nu pentru examen, fie aduni frustrări cât casa și citești non-stop având impresia că nu se mai termină, fie ești mort.

Eu am adunat frustrări cât casa. Sunt în faza aia de disperare încât îmi vine să crăp de ciudă. Nu, nu că nu am știut ce am de făcut atunci când trebuia făcut, ci pentru că nimeni nu mi-a spus că va fi așa. Nu-i pasă nimănui de noi. Dacă pricepem, dacă ne atrage materia, dacă vrem mai mult. Toți cer. Toți vor ceva de la noi, dar puțin ne dau în schimb.

Oamenii, în general, au pretenții uriașe de la cei din jur, fără a da ceva la schimb. Nici măcar ceea ce sunt obligați să dea. Nu-mi permit să dau exemple și nici nu vreau. Nu exemplele sunt relevante, ci faptul că umanitatea și-a pierdut simțul uman.

Sunt în anul doi la medicină și încă am gânduri mari. Vise mărețe și speranță că poate voi rămâne acasă. În România. Nu-mi doresc să plec după facultate. Însă nu-mi doresc nici să mă lupt cu morile de vânt. Sau cum zicea un om ”nu-mi doresc să fiu străin printre ai mei”.

Dacă vreți cu adevărat să învățați, nu o faceți mecanic și nici pentru examen. Înțelegeți fenomenele, găsiți-le logica și garantez că nu veți mai uita. Mean while eu mă întorc la frustrările mele. De ce e așa și nu invers? De ce? De ce…