Clientul nostru, stăpânul nostru – zău?!
Vă povesteam acum câteva luni despre primul meu job și ziceam că actualmente sunt doar studentă. Ei bine, am deformat puțin adevărul, pentru că și atunci lucram, însă lucram pasiv. Pe scurt: am lăsat lucrurile să meargă din inerție și tot din inerție îmi luam comisionul.
Dar să vă povestesc mai departe cum s-a întâmplat după ce ”mi-am dat demisia”. Timp de șase luni nu m-a interesat deloc situația, însă după majorat am decis că este momentul să mă întorc înapoi nu pentru mine, ziceam eu, ci pentru echipa mea care îmi simțea drastic lipsa. Zis și făcut. M-am întors.
Și dacă declaram în articolul anterior că ”nimic nu va mai fi la fel”, acum pot spune că e chiar mai bine din diferite motive. 1) pentru că am învățat să lucrez exact cât am chef și timp. Dacă am nevoie de bani trag mai tare, dacă nu pot să las lucrurile să meargă din inerție și 2) în timpul în care am lucrat pasiv, adică nu am mișcat nici un deget, echipa mea s-a cernut și au rămas cei care fac treabă. Easy 🙂 Nu zic că-i baș bine, dar e ok.
În luna august și, sper eu, și în septembrie vreau să lucrez intens. Am planificat câteva excursii în octombrie și noiembrie – printre care Webstock – și am nevoie de bani. În plus, toți oamenii de vânzări știu că perioada care urmează este cea mai bună din an. 😀
Până aici a fost introducerea. De acum vine esența articolului de azi. Clientul nostru, stăpânul nostru.
Cred că să lucrezi direct cu oamenii este cel mai greu job din lume. Fie că ești medic, profesor, om de vânzări, web designer sau orice altă meserie în care lucrezi efectiv cu clientul, lucrurile o iau razna uneori. De cele mai multe ori.
Oamenii sunt ciudați în felul lor și nu neapărat în sens rău. Fiecare crede că problema lui este cea mai importantă și că tu, omul care prestezi (servicii, de obicei), trebuie să i te supui. Nu cred că că vorba Clientul nostru, stăpânul nostru este corectă și practică. În fond, cu toții schimbăm aceste două roluri chiar și de mai mult ori într-o zi.
Cel mai tare mă ”distrează” oamenii cu care ai lucrat o bună perioadă de timp și care, după ce și-au pierdut interesul, nici măcar nu te mai salută pe stradă. Sau clienții care-și dau indicații cum să-ți faci treaba. Sau cei care bat cu pumnul în masă că ai servicii de rahat, doar pentru că au fost nevoiți să stea la rând. Și câte și mai câte.
A, să nu uit de cuvintele magice ”te rog” și ”mulțumesc” care de cele mai multe ori lipsesc cu desăvârșire în ideea că tu, prestatorul, iei banii pentru munca pe care o depui și ești obligat să-ți faci treaba cu sau fără acele cuvinte.
Să lucrezi cu oamenii nu-i simplu deloc. De cele mai multe ori te umple de nervi și energie negativă. Așa că cel mai călduros sfat pe care vi-l pot da (și așa toamna-i aici, iar vremea se cam joacă cu noi) este să nu mai puneți la suflet, voi, prestatorii ca și mine 😀 deși de cele mai multe ori eu fac fix pe dos.
Bookish
Subscriu! O vreme am lucrat într-un call center şi câte nu auzeam…Supravieţuieşti doar cu răbdare şi indiferenţă.
Teodora
Și de unde atâta răbdare? Eu mă întreb de multe ori cum de nu dau cu ei de pământ. Fără discuții :))