Zice-se că cine caută găsește. Știți vorba, nu-i așa? 🙂 Ei bine, acum câteva săptămâni am căutat oameni cu imaginație și printr-o extorsiune spațiu-timp i-am și găsit. De fapt, m-a ajutat prietena mea, Oana-care-nu-mai-scrie-pe-blog, și m-a pus în contact cu Amalia Gaiță.

Da, acea Amalia care a făcut din pasiune, meserie și care are o voce minunată. Momentan nu vă povestesc despre acest aspect muzical, ci despre colaborarea pe care am avut-o cu ea pe parte de fotografie.

Am simțit nevoia de a pune cumva un echilibru între personalitatea blogului și personalitatea mea din viața de zi cu zi. Mi se părea că-i prea departe de mine și că nu e destul de profi. Oricum, am înțeles că 2016 este anul profesioniștilor și na, am zis să intru și eu în rând cu ăia mari 😛 .

Mbun. Nu  mai pozasem niciodată, cel puțin nu așa. Am avut o tentativă pentru albumul din clasa a XII-a (mi se par oribile pozele), una la majorat, dar nu a fost ce trebuia. Știam că nu e, dar mă mințeam singură.

Nu știam ce haine să iau cu mine sau cum să mă machiez. Habar n-aveam dacă-mi va plăcea sau dacă sunt fotogenică și dacă mă voi putea relaxa. De machiaj am avut noroc pentru că Sandra și-a făcut timp pentru mine și m-a aranjat ca la carte. (Mulțumesc! 🙂 )

Am ajuns la adresa indicată, m-am dat jos din mașină, am făcut cunoștință cu persoana care avea să-mi pună frumusețea în valoare și mi-am luat băgăjelul (ce vorbești, era de fapt un troller) cu haine pentru a ne apuca de lucru. Dacă eram stresată?

Ahm, da. Cea mai faină parte este că Amalia e o ființă atât de calmă, încât îți induce și ție starea de relaxare și nu ai cum să nu ”îți intri în mână”. Atelierul în care s-a întâmplat toată povestea de marțea trecută este unul mic, dar cochet.

Bineînțeles că primele poze nu aveau nimic de-a face cu mine, eu fiind atât de crispată, încât îmi tremura buza de sus de nu știam ce să-i mai fac – sper că Amalia nu a observat acest detaliu. 😀 Îmi pregătisem vreo 7 bluze, 3 perechi de pantaloni, o rochiță și o salopetă. Nu aveam de gând să le port pe toate, dar pe cuvânt că nu mă puteam decide. Nu a mai contat, pentru că am scos-o la capăt. Sunt fericită că am avut inspirația să iau cu mine un buchet de lalele pentru că am impresia că pozele ar fi fost mult mai puțin colorate fără ele.

Nu știu cum să vă zic, dar sunt așa de bucuroasă și de mândră de rezultat, încât abia-mi încap în piele. Oricum, fără geniul fotografului sunt convinsă rezultatul era altul. Și acum am emoții când scriu :D.

Nu pot să zic decât un multumesc, Amalia! și să o laud pentru că face o treabă minunată.

Dați un ochi la ea pe facebook și pe site, dacă pe mine nu mă credeți. Cu această ocazie, parcă blogul a prins și mai multă viață. Sau am luat-o eu pe ulei? 😛