8 martie. Ziua Internațională a Femeii recunoscută oficial din 1977. Ziua în care celebrăm femeia în toată splendoarea ei. Sau așa s-ar presupune. Tot astăzi e baba mea, 8 martie. 14 ani de blog. Aș putea să-i fac buletin. Afară e soare cu dinți.
Nu m-am mai gândit la scris de mult timp. Motiv pentru care nici nu mai citesc. Știu, nu interesează real pe nimeni. M-a cucerit zilele trecute numărul 6 din Scena 9. L-am cumpărat fără să zăbovesc prea repede dintr-o librărie din oraș. L-aș fi cumpărat oricum, dar mi-a atras atenția tema ediției. ”…să vorbim cu deschidere și luciditate despre ce și cum greșim” zice aia în introducere.
”Felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în vreme ce succesul este auxiliar și efemer, și nu e prea relevator.”
Am băgat și n-am băgat în seamă aceste reflexii. Mai mult n-am vrut, dar m-au ajuns. M-au terifiat. Au dat curs unor gânduri pe care credeam că le-am dat uitării. Naivă eu. Sau poate cu așteptări prea mari de la mine însămi. Nu ai cum să dai uitării atât de repede și ușor ani în care te-ai simțit defectă și greșită. Nu sunt străine aceste trăiri de cititorii vechi. Însă astăzi mă simt în mod special mai greșită, mai defectă, mai urâtă, mai rea. Exagerez probabil. Nu vorbim de rațiune aici.
Așa că da, probabil mă raportez greșit la mine. Azi. E doar o zi, mai știu și acest lucru. Dar voi abera totuși.
Astăzi totul mi se pare greșit. De la ce se întâmplă în lumea mare și până la lumea mea interioară. Iar intensitatea care mă apasă astăzi nu o pot pune în cuvinte. Nu m-am putut alina nicicum, așa că am ales să scriu. Acum plâng în timp ce scriu pentru că în acest delir, sper că nu sunt singură. Nu cred că sunt singura femeie care simte așa. Ce nu-mi iese mie este să-mi stăpânesc intensitatea.
Îmi răsună ca un ecou în spatele cefei toate reproșurile pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Și nu pot să nu mă întreb dacă au dreptate? Unde greșesc de fapt? Dacă sunt eu cu adevărat cea greșită? O impostoare nenorocită care nu pricepe nimic.
Nu pune la suflet. Le-am pus și le pun când vin de la cei care au o bucată din mine. De la cei pe care-i admir. Cred că așa e natura umană. Avem nevoie să simțim că aparținem. Că suntem văzuți, auziți, înțeleși. Și atunci, cine definește greșeala? Cine zice ce e bine și rău? Cum se învârte lumea pe rațional, când motorul uman este emoția și trăirea?
Pentru cine vrei să fii totuși perfectă?
Ce absurd. Nu vei fi niciodată perfectă, Teodoro. Nici pentru tine, nici pentru nimeni. Mi-a spus la un moment dat o amică, psihiatră între timp, că am înclinații narcisiste. M-a frământat mult acest subiect. De câte ori am fost respinsă și exclusă – am pierdut șirul. Am stat mult singură în mine (știu, pare un paradox) fiind înconjurată de oameni. Nimic nou.
Și e tot vina mea că sunt aici. Ar trebui să mă distrag de la aceste gânduri. E vina mea că le dau viață și le pun în cuvinte în speranța că vor curge din sistem. În speranța egoistă că cineva mă va alina. Însă nicio validare externă nu ține loc de stimă de sine. Iar astăzi a mea a plecat în vacanță. Și cred că e în regulă. Fac parte din viață și aceste zile.
Nu se întâmplă nimic dramatic de fapt. Real, toate lucrurile se așază exact cum trebuie. Am tot ce-mi trebuie și totuși mă tăvălesc cu astfel de gânduri. Lucru care adâncește spirala și declanșează rușinea lui ești nerecunoscătoare. Poate doar nu mi-am găsit locul. Cel mai probabil e doar o zi.
Să ne recitim cu bine! 🌸
