Se face că este aproape un an de când nu am mai scris pe blog. Nu sunt pregătită să recunosc de ce n-am mai făcut-o, dar nici nu cred că interesează real pe cineva. Cert este că recent am primit un e-mail. Expiră domeniul și ar trebui să-l reînnoiesc. Nu știu dacă să o fac. Și nu, nu este o afirmație pentru a primi atenție. În schimb, am schimbat tema blogului – nu știu ce-mi veni, sincer.
Să explic. Anul 2025 a fost un an memorabil. Fără prea multe pompoane, dar am avut viața la care am visat din adolescență. Am locuit pentru aproape un an la 10 minute de mare, iar vara a fost un vis continuu din acest punct de vedere.
2025 – anul meu sabatic.
Să mă trezesc când răsare soarele (că sunt o matinală de fel), să beau cafeaua pe terasă, să am timp să fac sudoku sau să citesc reviste, apoi să merg la muncă, să am pauză de masă aproape două ore. Să nu mă fugărească nimeni, iar seara să merg la plajă. Am făcut asta pur și simplu toată vara. Compania plăcută a fost un bonus atât de bine primit.
A fost pentru prima oară în viața mea când, real, am simțit că nu am de demonstrat nimic, nimănui. La spital am avut libertatea să vin cu idei, să pun întrebări fără ca reacția să fie ”ești proastă?! cum să întrebi așa ceva…” – adaugă o față scârbită sau ironică. Am avut libertatea să greșesc și am văzut că totuși n-am făcut-o niciodată într-un mod dramatic (și scriind acest lucru, posibil ca așteptările mele de la mine să fie foarte înalte?).
Și poate cel mai important – m-am simțit văzută și validată fiind eu.
Iar dovada supremă, oarecum, a fost când am anunțat că vreau să mă întorc în România. Atunci am simțit că, într-un fel sau altul, am contat pentru că reacția tuturor a fost înțelegere amestecată cu o ușoară tristețe.
Sigur, rezidenții, ca peste tot, sunt forța de muncă volatilă. Venim și plecăm. Nu știu cum sunt alții, dar mereu am căutat locul unde să simt că vreau să mă întorc, că munca și implicarea mea au contat. Și m-aș întoarce mereu unde m-am simțit văzută și apreciată.
Iar dacă e să pun totul în context, am început să scriu public din nevoia de a fi văzută. Am mai spus asta, nu este un secret. Când am descoperit acest lucru despre mine, cu niște ani în urmă, am ales să neg și am făcut-o cu încăpățânarea-mi caracteristică. Însă acest aspect explică atât de multe acțiuni și decizii pe care le-am luat în viața mea. Și în sfârșit, am acceptat asta despre mine.
În sfârșit, în 2025, am acceptat acest lucru și mi-am dat voie să fiu și invizibilă.
S-a tradus concret într-o prezență mult mai slabă în online, spre exemplu. S-a tradus în răspunsul mult mai leneș la mesaje, la telefon. Am început să inițiez mai rar diverse. M-am conținut mai mult. Rezultatul? Încă îl descifrez. Mă întreb tot mai des cât de mult ne-a complicat viața tot ce înseamnă secolul vitezei.
A plecat anxietatea? Au plecat factorii declanșatori? Nu. Sunt tot aici, dar am făcut un pas mai la stângă. Îmi dau voie să simt, să mă activez, dar acum o fac mult mai conștient. Mă activez și observ, iar acest lucru mă ajută să mă reglez mult mai repede și mai ușor. Nu mai sufăr atât de mult, nu mă mai zvârcolesc în sinea mea. Și cel mai important, când se întâmplă aceste lucruri, caut să îmi amintesc că nu am de demonstrat nimic nimănui. Exact cum am făcut-o în anul meu sabatic.
Pentru că asta a fost 2025 pentru mine – anul meu sabatic. Și m-am întors acasă împăcată că acel capitol pentru mine s-a încheiat. Am plecat pentru că mă simțeam neliniștită și nu înțelegeam de ce. M-am întors mai ancorată în cine sunt.
Urmează întrebarea roșie – mai pleci?
Nu știu. Nu e despre ce se întâmplă în viitor. Este despre a fi prezent aici și acum. Iar aici și acum am de terminat două proiecte mari și de scris câteva povești. Una dintre ele fiind Teodora pictoriță amatoare. Mereu cum zice tata – m-am născut talent, probabil voi muri speranță. Doar că vezi tu, pe cuvânt că nu e despre destinație. Clișeu, știu.
Să ne recitim cu bine – sper. N-am decis încă dacă vor continua poveștile și aici. 🦄
