Prietene

Timea mă tot întreabă ”Ce o să scrii astăzi?”. Mă întreabă în fiecare zi și cumva mă motivează să scriu. Ieri nu am scris, deși voiam să vă povestesc despre Daneza și cât de mult mi-a plăcut. M-am luat cu altele și ziua a zburat pe nesimțite.

Dacă v-ați uitat la măcar un epidos din Grey’s Anatomy nu  se poate să nu știți despre cuplul Meredith – Cristina, the dark and twisted couple, surorile răsucite. Sunt cele mai bune prietene, au trecut prin bune, dar prin mult mai multe rele împreună timp de 10 sezoane. Împreună fiind cuvântul cheie. Apoi, cândva, Sarah Oh (actrița care o întruchipează pe Cristina) a decis să spună pas serialului, așa că personajul ei a fost pur și simplu smuls din acțiune, cu minciuna că ea, Cristina, avea să plece în Elveția pe un post de șefie etc.

Cumva și serialul ne spune, mai ales acest serial, că oamenii nu rămân în viața noastră pentru totdeauna. Gata cu introducerea, să trecem la povestea în sine.

Sâmbătă a venit o prietenă bună la mine, una pe care o știu din liceu și cu care am o prietenie oarecum specială. Nu suntem cele mai bune prietene, dar suntem prietene. Nu cunoștințe, nu colege. Prietene. Nu genul de prietene care ies la Mall, la film, la shopping, ci genul ăla de prietene care-și vorbesc când au ceva pe suflet. Bine, mai mult eu, recunosc. Îmi vine să vorbesc foarte ușor cu ea, mai ales că ne știm de hă-hă.

Și în timp ce-mi povestea ea sâmbătă despre ex-cea mai bună prietenă a ei, m-a lovit. Nu, nu ea m-a lovit fizic, ci m-a lovit o idee, o revelație, să-i spune.

În viața mea lungă și plină de experiență, am avut o grămadă de prietene, ba chiar și câteva care au primit titlul de cea mai bună prietenă, dar toate, absolut toate pe care le-am încoronat, ghiciți ce, au dispărut, s-au evaporat, s-au supărat. Pe scurt, nu mai sunt în viața mea sau nu mai sunt la fel de prezente, la fel de implicate. La început am fost tristă, dezamăgită, toate cuvintele cu ”dez-” care indică o stare nasoală, dar pas cu pas am învățat că nimeni nu e pentru totdeauna acolo.

Nu am avut niciodată o persoană pe care o pot numi ”my person”, dar am câteva persoane pe care mă pot baza și pe care le pot numi prieteni. Și cred că e mult mai important și mult mai sigur să ai prieteni, decât o tonă de cunoștințe, o tonă de colegi, să fii popular și de fapt singur în momentele în care chiar ai nevoie de cineva.

Eu sunt o norocoasă și le mulțumesc oamenilor din viața mea care-s acolo pentru mine. Se știu ei, iar dacă nu se știu, sigur zâmbesc citind rândurile mele.

Așadar, nu cred în conceptul de cea mai bună/cel mai bun prieten, nu cred că îți poți discrimina în halul acesta prietenii. Însă din nou, e doar părerea mea. Așa că puteți arunca ouă, roșii etc dacă simțiți nevoia sau dacă rândurile mele nu coincid cu părerile voastre. 😀