2015 a fost un an urât

Mărturisesc că pentru mine anul 2015 a fost un an urât.  Să iei decizii, să fii responsabil și conștiincios este ca și cum te-ai spânzura cu lanțul imaginar al unei libertăți ireale. Nu mai cred în superstiții și nici în oameni. Anul 2015 m-a învățat că naivitatea costă mai mult decât orice păcat. Să crezi orbește în oameni și în faptul că se pot schimba este cel mă dezamăgitor lucru care există. Nu, oamenii nu se schimbă. Rămân la fel. Evoluție? Poate. Schimbare? Nu cred.

Poate că este încă prea devreme să fac bilanțul anului. 2015 mai are timp fix 17 zile să-mi demonstreze contrariul sau să-mi confirme spusele, însă eu de abia aștept să scap de el. Și mă bate din nou naivitatea care mă face să cred 2016 va fi altfel. Nu poate fi altfel, dacă eu voi face ce am făcut până acum. În 2015 nu am trăit, am supraviețuit. Pot număra pe degetele de la o mână momentele în care am trăit, în care m-am simțit bine și în care am fost cu adevărat fericită.

Am muncit mult anul acesta. Poate mai mult decât era nevoie. Mi-am omorât neuronii cu lucruri pe care unii le consideră inutile, dar care pe mine m-au făcut să cresc, să scot ce am mai rău din mine, dar și să dau ce am avut mai bun. M-am neglijat și am pierdut din vedere că eu sunt cea mai importantă pentru mine. Poate că sună egoist, dar uneori egoismul este esența regăsirii de sine.

Îmi trec prin minte cuvintele unei prietene care-mi spunea acum vreo câțiva ani că și-a dedicat câteva luni doar ei: vorbea cu cine avea chef, când avea chef, făcea doar ce era bine pentru ea, fără să se gândească la oamenii din jurul ei. Aș vrea să pot face și eu acest lucru. Sau poate l-am făcut inconștient și în exces.

Am pierdut foarte mulți oameni dragi mie în 2015. Fie că nu mai sunt printre noi pentru că au trecut în neființă, fie că au ieșit din viața mea pentru că am avut eu grijă să-i gonesc. Aș pune vina pe conjunctură și pe soartă… că drumurile noastre nu erau menite să continuie împreună, însă mi-e greu să nu mă gândesc că o mare parte din vină îmi aparține. Au fost oameni care au vrut să se întoarcă și i-am oprit din drum. Au fost oameni care au vrut să intre în viața mea și pe care i-am refuzat sau pe care i-am lăsat să-mi vadă sufletul doar în picături fine.

Anul 2015 a fost un an al fricii. Mi-a fost frică, mi-a lipsit curajul. Am fost slabă, deși am vrut să fiu puternică.

Nu aș ști ce să zic dacă m-ați întreba ce m-a învățat pe mine 2015. Nu fizic, cât spiritual și mental. Fizic am învățat multe, am muncit mult și am văzut locuri minunate. Nu mi-au fost de ajuns pentru că m-au măcinat frământări adânci pe care nu am fost capabilă să le împărtășesc cu oamenii care m-ar putea salva. Nu cred că mă poate salva cineva cu adevărat în afară de mine. Poate că lecția cea mai importantă, cea pe care o văd eu în acest moment este că oricâte persoane te-ar iubi, oricâtă lume ți-ar fi alături, în momentele cele mai grele ești singur din simplul motiv că nu poți vorbi despre durerea ta, că nu îi poți face pe alții să te înțeleagă întru totul. Nimeni nu este identic, nimeni nu are o poveste care să fie copia fidelă a altei povești care aparține altcuiva.

Cel mai tare mă doare că nu mai pot scrie. Nu pot scrie despre lucrurile mărunte și nu-mi pot pune gândurile în ordine. Nu mai ascult muzică, nu mai citesc. Simt că mă sufoc de gânduri și temeri, iar acest lucru mă sperie și mă limitează.

Sunt convinsă că lucrurile nu sunt atât de prăpăstioase precum le simt eu și mă enervează că nu pot fi mai relaxată. Pentru mine, 2015 a fost un urât. Atât pot spune, dar sper, încă sper că lucrurile percepția mea se va schimba și că voi fi capabilă să înțeleg cât de tare mă înșel.

…sau poate că nu?