A doua zi s-a întâmplat la fel, a treia parcă era la indigo. Toate gândurile din lume parcă porniseră o revoluție în mintea mea. Nu mai reușisem să dorm de zile bune, nopțile îmi erau dușmani, iar coșmarurile îmi erau prietene cele mai bune atunci când nu-și făceau apariția. Mă foiam în pat,șifonam cearșaful și plângeam de ciudă.
Un murmur parcă mi-a șoptit să mă calmez și să respire aerul rece al dimineții. După încă o noapte lungă, ziua avea să se ia la trântă cu mine, doar că în dimineața aceasta zgomotele au încetat, iar gândurile s-au pus și ele la somn. A fost prima dimineață fără întrebări, fără căutare de răspusuri, fără idei fugare. Am fost doar eu și o cafea. Însă doar pentru câteva secunde…
Dar liniștea aceea, ah, liniștea…
M-a îngrozit. Da, liniștea m-a îngrozit. Liniștea înseamnă singurătate. Urăsc singurătatea în majoritatea cazurilor și deși aș fi avut nevoie azi de ea, nu mi-o doream. Așa că am trezit pe toată lumea și mi-am lăsat gândurile să curgă.
Nu vreau ca zgomotele mele să înceteze vreodată, oricât de insuportabile ar fi.