În 2012 am scris pe blog despre o supărare de la 16 ani – o găsești aici. Abia mult mai târziu am înțeles ce era, de fapt: una dintre primele mele îndrăgosteli. Era prietenul meu cel mai bun. Nu am recunoscut franc atunci — nici față de mine, nici față de alții — pentru că prietena mea cea mai bună se combinase deja cu el. Chiar dacă știa că eram fiartă. Am trecut peste. El a plecat. Noi ne-am văzut de viață.
Zilele trecute mi-a scris. Același băiat, acum bărbat la casa lui, dentist prin US. Mesajul acela neutru, de la oameni care nu și-au mai vorbit de ani: „hei, ce mai faci?”. Am vorbit. A fost surprinzător de plăcut. Mi-a spus că i-am rămas în amintire într-un fel drag — inclusiv scrisorile pe care i le trimiteam, într-o perioadă în care asta era forma noastră de comunicare. Mai mult a mea, dacă sunt sinceră.
Și, printre râsete și povești, m-am trezit spunându-i cât de fiartă am fost pe el.
Cred că o parte din mine voia să închidă o curiozitate veche: dacă a fost reciproc. N-a fost. De fapt, nici nu era greu de văzut. Nu răspundea la telefon, nu răspundea la scrisori. Dar în capul meu trăiam într-o poveste de dragoste imposibilă, în care cândva ne vom regăsi și everything will make sense.
Ani mai târziu, îmi dau seama că nu era despre el. Era despre ideea că iubirea câștigă. Mai exact: că iubirea MEA câștigă. Am fost și uneori încă sunt suficient de arogantă — și suficient de naivă — încât să cred că sunt suficientă pentru cine vreau eu.
Că dacă simt destul, dacă insist destul, dacă rămân destul, lucrurile se vor așeza. Nu s-au așezat. Realitatea m-a lovit de fiecare dată la fel de simplu – cei pe care i-am vrut nu m-au ales.
În schimb, am aflat că pot răni. Că pot crea atașamente pe care nu le pot susține. Nu e o victorie. Nu mă încălzește cu nimic. Doar pune lucrurile în perspectivă. Și, probabil, e mai bine așa. Ne-am fi mutilate prea mult rău încercând să forțăm ceva ce nu era acolo.
Poate e despre timing. Poate despre compatibilitate, bagaj emoțional, stiluri de atașament sau pur și simplu despre alegeri proaste repetate suficient de mult încât să pară destin.
Sau poate e mai simplu de atât – investesc uneori în oameni care au potențial, dar nu și disponibilitate. Și mă ascund după ideea confortabilă că „iubirea mea câștigă”.
Nu câștigă. Nu pentru că e greșită. Ci pentru că e pusă, de multe ori, în locuri unde nu are unde să crească și nu e de fapt dorită.
Amintește-ți, Teodoro, că oamenii vin și pleacă.
Că relațiile nu se construiesc din speranță, ci din efort reciproc. Că nu e treaba ta să aștepți suficient de mult încât cineva să vină. Cere. Spune. Fii clară. Chiar dacă doare. Pentru că cine te vrea cu adevărat nu va avea nevoie de convingere. Va face efort. Constant. Vizibil. Nu iubirea-sentiment contează. Ci iubirea-acțiune. Și nu vrei să fii tolerată. Vrei să fii aleasă.
Amintește-ți că e în regulă să renunți. Să te răzgândești. Să fii respinsă. Nu trebuie să impresionezi pe nimeni ca să fii iubită. Unii te vor vedea și vor rămâne. Alții vor pleca. Și e bine așa. Dar cine e pentru tine nu doar că va rămâne. Va spune: „hai să reparăm asta”. Și va face, efectiv, ceva în sensul ăsta oricât de greu ar putea să pară.
Să ne recitim cu bine. 🌊
