Artist. Am ajuns. Privesc cu uimire hotelul, înalt parcă până la cer. Se scaldă molatec în razele soarelui de septembrie. Restul a ajuns de ieri chiar, noi am fost mai ocupați așa că am ratat petrecerea de azi-noapte.

Cine, ce duce?

Este mereu prima întrebare pe care o auzi când te dai jos din mașină sau autocar. Mereu este ceva de cărat pentru fiecare. Am luat vreo 3 sau 4 umerașe și câteva cutii. Deși aveam de urcat numai (!) 3 etaje, am simțit că îmi cad mâinile. Costumele noastre sunt grele, cutiile cu jupoane la fel. Dar nu mă plâng. Nici unul dintre noi nu o face. Pur și simplu fiecare ia și duce cât poate.

Fetele erau aproape toate îmbrăcate sau trecuseră de partea cea mai grea din întregul proces. În cele trei camere de hotel fiecare se aranja pentru cele cinci minute de glorie. Mi-am scos pe rând piese costumului și le-am pus repede pe mine. Cred că m-am îmbrăcat în timp record – între 10 și 15 minute. Nu mai aveam timp…

Suntem de fapt mereu pe fugă, mereu între spectacole. Când nu ești pe acasă, ești printr-o cameră de hotel sau sală de mese a unei școli primare. Dormi în internate cu baie comună – foarte curate de altfel (fără strop de sarcasm) și mănânci pe unde apuci. Importany este că mâncarea de cele mai multe ori este la comun și că mâncăm împreună.

Gata, m-am îmbrăcat în timp ce fetele îmi povesteau ce peripeții au avut în ziua precedentă și cum s-au distrat la workshops. Eram încă neîmpletită. Fuga la scări, căci acum nu mai puteam să mă așez. Ultimele retușuri, ultimul strop de gloss pe buze, ultima periuță de mascara pe gene.

Un machiaj cât mai natural, menit să pună în valoare frumusețea naturală.

Ne verificăm reciproc să fie toată lumea ca scoasă din cutie. Doar dansăm acasă la ”rivalii” noștri. Trebuie să le dăm clasă. Nici un gram de răutate, doar competiția normală între un artist și alt artist.

Cu toții eram gata și am început să coborâm în grabă scările. Mi-a trecut prin minte un lucru care fizic a durat o fracțiune de secundă, însă mie mi s-a părut eternitatea. Și am revăzut toate spectacolele noastre – de la primul, când aveam numai 9 ani, până la cele din Ungaria, Germania și de la noi.

Fiecare pas fiecare sunet din melodii, fiecare cutie cărată, fiecare umeraș, fiecare masă de călcat, vazliză sau cutie cu briz-brizuri. Tot. Sună absurd și recitind ceea ce am scris mai sus,îmi pare imposibil. Însă așa a fost. Și m-am întrebat pentru ce? Însă am elucidat imediat misterul.

Toată truda depusă, orele nedormite, nopțile petrecute în alte paturi decât acasă, mesele luate prin cine știe ce locuri – toate acestea merită din plin efortul din două motive. La noi, pentru că stăm împreună și suntem atât de fericiți să împărtășim tristeți și bucurii. La alți artiști amatori sau chiar profesioniși merită tot eforul pentru acele câteva minute de aplauze la final, pentru energia pozitivă a oamenilor și pentru zâmbetul lor sincer.

Poate că viața de artist este una din cele mai complicate vieți.

Pe cât de strălucitoare, de transparentă, de publică, pe atât de obositoare, de provocantă și de spontantă. Dar merită să fii aceea persoană aclamată, urmărită de presă pentru aplauzele pubicului, pentru zâmbetul oamenilor plin de lumină de la finalul fiecărei reprezentanții. Merită și este așa de frumos, dumnezeiesc și pe care alți oameni nu-l vor înțelege până nu vor trece ei înșiși prin așa ceva.

În lumina reflectoarelor te simți alt om și uiți de necazurile cotidiene. Iar finalul te lasă fără grai și îți dă pur și simplu aripi.

LinkedIn