🌺 Cum se simte trauma de abandon

Mi-a scris zilele trecute o colegă din breasla bloggerilor, că a scris un text pe care ar vrea să-l publice. Parcă n-ar face-o totuși pe blogul personal pentru că-i prea personal. Așa că m-a rugat dacă nu vreau eu să-l public. L-am citit, am plâns și am decis că sigur te va atinge și pe tine. AF, mulțumesc că m-ai ales pe mine să-ți public sentimentele.

Am avut o copilărie credeam eu fericită. Și în fond, așa a fost. N-am dus lipsă de nimic. Am avut parte de o educație bună, am avut mereu mâncare și am primit cam tot ce am avut nevoie. Am crescut cu ideea că am nevoie să învăț să devin cineva în viață. Munca nu m-a speriat niciodată.

Mergeam la școală, la sport, la ore suplimentare. Ai mei și-ar fi dat și pielea după ei, numai să știe că voi reuși în viața. Mama și tata au muncit mult. N-au fost niciodată cuplul perfect de părinți. Ca în orice familie, se mai certau.

Până într-o zi când s-au certat rău de tot. Nu mai știu câți ani aveam, dar a fost atât de rău încât au venit bunicii. Unii ziceau că trebuie să se despartă, alții spuneau că nu-i un motiv suficient de bun. Nici nu mai știu de ce s-au certat.

Însă în sufletul meu de copil s-a produs o ruptură.

M-am simțit atât de vinovată, încât am început să cred cu adevărat că a fost vina mea. Am simțit că universul meu se destramă și că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere să nu fie așa.

Tocmai din acest motiv am încercat să fac mereu pe plac tuturor. În primul rând alor mei, apoi celor din jur. Mereu am simțit că orice fac, niciodată nu e suficient. Că eu nu sunt suficientă. Cu atât mai mult când apăreau conflicte. Îmi amintesc că aveam o prietenă în generală care brusc a început să nu mai vorbească cu mine.

Ce-i drept, nu am fost niciodată cel mai popular copil.

Nu îmi păsa cum mă îmbrăcam. Mult timp am fost băiețoasă. Făceam sport și îmi spuneam că este în regulă cum sunt. Apoi, am ajuns la liceu. Toate fetele din clasă vorbeau cu băieți. Eu n-am vorbit cu nimeni. Pe mine nu mă căuta nimeni. Oricum aveam alte preocupări. Învățam, făceam bani de buzunar. Până într-o zi, prin clasa a IX-a când a început să-mi dea târcoale un băiat. Era practic ratatul școlii. Sau mă rog, băiatul avea super mari probleme de comportament și făcea prostii ca să atragă atenția.

Mi-a scris pe hi5, apoi am început să vorbim prin mesaje. Lui i-am dat primul sărut și a fost cea mai oribilă experiență. În loc să fie ceva special, romantic, tipul a încercat să-mi bage limba în gât. Am rămas cu un gust amar. La propriu că tocmai fumase o țigar. Totuși, eram atât de disperată să vorbesc și eu cu cineva, încât am acceptat să mă mai văd cu el. Credeam că sunt îndrăgostită și că e prima dragoste. N-a fost. Aveam să îmi dau seama  mult mai târziu.

Am ars-o cu tipul ăsta câteva luni. Apoi, tipul mi-a dat papucii și s-a combinat cu o fată mai mare decât el. Am urât-o visceral pe fata aia. Deși ea nu îmi făcuse niciodată nimic. Pur și simplu eram geloasă și nu înțelegeam ce e în neregulă cu mine. Adevărul este că mereu m-am simțit defectă. Tocmai pentru că nu mă integram așa cum mă așteptam eu – adică să mă venereze toată lumea și să fiu super populară. Căutam de fapt validare pe care nu o vedeam decât în vorbe de laudă și în atenție. Poate tocmai din acest lucru mi-a plăcut să învăț – că mă lăudau profi în fața clasei. Bum, mega validare.

Deși eram deșteaptă, nu reușeam să îmi fac prieteni.

Avem o singură fată din clasă pe care o consideram sora mea. Împărțeam totul. Eram noi două și restul lumii.

Până când, într-o zi, a început să vorbească cu alte fete. Adică să îmi acorde mie mai puțină atenție. Nu mai eram exclusive, cum ar veni. Din nou, nu înțelegeam cu ce am greșit și de ce trebuie să o împart cu altcineva. Oricât am încercat să redevenim la fel, nu a mai fost niciodată la fel. M-am simțit și mai defectă. Am început să citesc mult și să fac tot felul de activități care să îmi țină mintea ocupată. Nu știam că asta fac atunci, dar mă ajuta să primesc validare de la cât mai multă lume. Așa am ajuns să fiu în comitetul școlii, să scriu pe revista liceului, să particip la multe activități extracuriculare.

În ultimul an de liceu, am cunoscut un băiat cu doi ani mai mare decât mine. Ne-a făcut cunoștință o amică nu pentru că era de părere că ne potrivim. Ci pentru că lui îi plăcea de ea, iar ea încerca să scape de el. Îmi plăcea acel băiat. Am început să vorbim pe net. Apoi, ne-am văzut o dată. Atunci a fost prima mea întâlnire adevărată. Deși mai vorbisem cu niște băieții înainte care m-au și scos la suc, nu îmi plăcea de niciunul. Însă ceva la tipul ăsta mă atrăgea.

În primul rând, faptul că era deștept și știa multe lucruri. Mult timp după, mi-am dat seama cât de multe prostii vorbea. Cât de mult epata de fapt și cât băga din burtă. Îmi plăcea că mă făcea să râd și îmi ținea de urât. Ne-am îndrăgostit amândoi. Eu mai repede, el mai greu. După prima întâlnire, totuși, nu prea a mai dat niciun semn de viață. Când am cerut o explicație, mi-a spus că e ocupat cu învățatul. Nu mi-a convenit. Am insistat.

M-a căutat el ceva mai târziu, m-a întrebat dacă vreau să fim împreună.

Avea totuși ceva de mărturisit. Era deja combinat cu o altă fată, dar avea să se despartă de ea dacă eu acceptam. Am acceptat, iar a doua zi s-a despărțit de ea. Am vorbit cu băiatul ăsta aproape un an și jumătate. I-a cunoscut pe ai mei, eu i-am cunoscut pe ai lui. M-a iubit. Știu că m-a iubit. Și eu am ținut la el enorm de mult, dar simțeam că ceva nu se leagă.

Era posesiv, îmi scria non-stop și mă controla. Mă simțeam sufocată, însă nu știam că asta simt. Credeam că e normal. Totuși, m-am despărțit de el într-o iarnă pentru că simțeam că nu e ce trebuie. Nu eram fericită, iar el nu se potrivea în peisajul meu. Deși eu am strigat să ne despărțim, am suferit încă vreo 2 ani după el.

În tot acest timp, am vorbit cu băieți, dar niciunul nu părea suficient de curajos încât să mă scoată din capul meu. Poate că ei ar fi încercat, dar cine i-a lăsat? Nu-i lăsam pentru că mă consideram oribilă. Simțeam că sunt grasă și urâtă, mult prea de nestăpânit.

Eram deja studentă. Cunoscusem o grămadă de oameni noi. Și începusem să mă implic în tot felul de activități extracuriculare. Căutam din nou validare. Și deși îmi plăcea ceea ce făceam, uneori eram leșinată de obosită și la fel de nefericită. Mă supăram foarte tare când lucrurile nu ieșeau ca la carte. Căutam să controlez tot pentru că numai eu făceam lucrurile cel mai bine.

Mă certam din ce în ce mai des cu mama.

Crescusem și îi era tot mai greu să mă controleze. Iar eu începusem să îmi dau seama că îmi doresc lucruri diferite de planul ei inițial. Mă durea enorm când îmi spunea că ea nu e de acord cu mine. Sau când mă certa. Sau când nu avea timp să mă asculte. Sufeream în tăcere, plângeam de furie, însă nu-i spuneam niciodată nimic. Adunam în mine și speram ca data viitoare să fie într-un final mulțumită.

Între timp, cunoscusem un băiat după care chiar mi s-au aprins călcâiele. Rău de tot. Mi-am dat seama totuși că ceva nu e în regulă cu mine. Știam că am nevoie să mă fac bine pentru că îmi plăcea atât de mult acest băiat, încât nu voiam să greșesc deloc.

Așa că am început să citesc, să caut și să mă informez. Mi-am dat seama că am nevoie de terapie. Mi-am căutat un terapeut. Mergeam săptămânal și mă învârteam în jurul acelorași teme. Până când, într-o zi, terapeuta mea m-a întrebat:

Nu vrei totuși să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să aprindem becul în gaura ta neagră?

Atunci m-a bușit plânsul.

Un plâns atât de intens, de tăcut, de fierbinte. Și am coborât. Terapeuta plângea cu mine. Am coborât în gaură și am aprins becul. Am revăzut cearta alor mei, am revăzut personajele implicate. Eram eu și fetița din mine. Amândouă ne uitam și simțeam cum ne doare.

Tu cu mintea de acum, ce-ai face pentru fetița din tine?

Printre lacrimi și muci i-am spus terapeutei că aș lua-o în brațe și aș strânge-o tare la piept. I-aș spune că orice s-ar întâmpla ea este curajoasă, puternică și perfect capabilă să-și creeze un univers nou. Aș săruta-o pe frunte și aș asigura-o că mereu mă are pe mine.

De atunci, am învățat să mă iau în brațe când mi-e greu, când simt că cineva mă abandonează. Doar că lucrurile nu au fost atât de simple. Nici acum nu sunt. A fost și este un proces complex. Și acum mă simt uneori defectă și insuficientă. Și acum simt că trebuie să fac mai mult.

Pe zi ce trece, cu fiecare lucru care mi se întâmplă, încep să dau drumul.

Pentru că oamenii care pe care îi iubesc pe bune, nu m-au abandonat niciodată.

Nimeni nu m-a abandonat de fapt. Doar eu pe mine. Și am trăit atât de mult cu acest lucru, încât am nevoie să dărâm și să reclădesc totul. Și e greu, pe alocuri pare imposibil.

Doar că știu că sunt curajoasă și puternică, perfect capabilă să o iau de la capăt orice ar fi. Și poate mai ales în acele momente în care inima mea se simte ca un cartof făcut pireu.

Să ne recitim cu bine! 🌺

sursă foto