Vorbea Radu acum câteva zile despre faptul că vorbim prea mult despre lucruri care contează prea puţin şi invers. Pomenea ceva de o tăcere asurzitoare. Tăcerea asurzitoare.

Mi se face pielea de găină când mă gândesc că din ce în ce mai mulţi oameni se complac în această stare. Vorbesc despre toate şi despre nimic în esenţă.

Ne e frică să spunem ceea ce gândim, ne e frică să fim cine suntem, ne e frică să stăm drepţi în faţa valurilor de oameni. Sau poate că a devenit mult prea uşor să comunicăm în ziua de azi. SMS-uri, internet, Viber, Whats App. La un deget distanţă.

Recunosc că am experimentat tăcerea pe pielea mea.

Vorbeam toată ziua cu o persoană, dar era ca şi cum nu am fi vorbit. Patru luni. După care lucrurile au luat o altă întorsătură. Dar aici este cu totul altă poveste.

E o problemă majoră în zilele noastre, această tăcere asurzitoare. Când mai ies în oraş la o terasă şi văd doi oameni stând la masă, amaândoi cu telefonul în mână, fără să spună nimic – mă întreb dacă nu comunică prin mesaje, deşi sunt faţă în faţă.

Tăcerea. Nu critic tehnologia, mă plâng de faptul cum noi o folosim în mod excesiv, uitând cât de frumos este să-i spui persoanei iubite la ureche cât de specială este. Uitând cum e să stai sub cerul înstelat ţinându-te de mână. Uitând bucuria de a împărţi cele mai adânci secrete cu prietenul cel mai bun la o cola şi o pungă de cipsuri. Uitând de tot şi de toate.

Şi cel mai trist este faptul că atunci când vrem să-i spunem ceva important, ceva la ureche, îl vom găsi doar online. Offline nu va fi available.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.

LinkedIn