☕️Sinceritatea nu a stricat niciodată o conexiune reală

Ieri am scris câteva gânduri sub clar de lună. Și dacă tot sunt această înțeleaptă în acest weekend (m-a pufnit râsul scriind asta), vreau să mai adaug ceva. Foarte mult timp mi-a fost frică să spun ce gândesc cu adevărat. Iar când am făcut-o, le-am spus-o oamenilor pe care i-am simțit foarte apropiați.

Unii au dispărut, alții m-au judecat și au ripostat, foarte puțini m-au înțeles. În timp, am învățat să ascund ce gândesc și să transform aceste idei în postări de blog sau pur și simplu în idei de jurnal. Sau pur și simplu să mă prefac.

Doar că relațiile interumane, cele bune, cele adevărate, se bazează mult pe intimitate și sinceritatea care vine odată cu ea.

Intimitate care se naște din curajul de a fi vulnerabil cu omul din fața ta. De a-i putea spune ce simți și ce gândești fără teamă de judecata sau chiar plecarea lui. Pentru că la mine acesta a fost motivul real pentru care m-am conținut. Mi-a fost mereu teamă că dacă sunt sinceră, voi fi părăsită.

Surpriza a fost că oricum m-a părăsit cine trebuia să mă părăsească. Și am părăsit și eu la rândul meu pe cine am simțit că nu rezonează cu mine. Ce îmi e mai clar ca niciodată acum este faptul că sinceritatea, onestitatea, vulnerabilitatea nu vor strica niciodată o relație, o conexiune autentică. Indiferent cât de mult dor unele cuvinte și gânduri. Cine vrea să rămână, rămâne. Cine rezonează cu tine, cine te vede dincolo de toate fricile și nebunia ta, va rămâne. Indiferent dacă îți dorești sau nu.

Îmi amintesc că eram în liceu și aveam o prietenă obsedată de un tip mult mai mare și destul de toxic pentru ea. Și îmi amintesc că am întrebat-o într-o zi dacă îl iubește pe bune sau e doar interesant că e mai mare. Mi-a zis că nu înțelege. Apoi, am întrebat-o dacă ar plânge după acest tip dacă fix în secunda asta ar muri. Știu, pueril, dar îmi amintesc că s-a bâlbâit.

Mulți ani mai târziu, așa random la o cafea,

și-a amintit de acest episod. Eu uitasem complet. Și mi-a zis Mai știi când m-ai întrebat dacă aș plânge dacă ar muri ăsta mâine? Eu, pauză… M-ai întrebat atunci asta și am zis că nu știu. De fapt nu am înțeles. Dar acum înțeleg și pot să îți răspund. Aș fi plâns că moare un om, dar nu că am pierdut un om care nici măcar nu era al meu.  

Cred că atunci în liceu pur  și simplu eram îngrijorată pentru prietena mea și obsesia ei. Și i-am transmis acest lucru voalat cumva. Însă vulnerabilitatea mea de atunci a rămas cu ea mult timp. S-a gândit la asta, a rumegat conștient sau nu și a simțit la ani distanță să îmi spună la ce concluzie a ajuns.

Așa cum au rămas cu mine anumite gânduri pe care alții le-au împărtășit cu mine. Ești prea sensibilă – adică iei totul prea personal și prea crezi că totul este despre tine. Îmi pare rău de alții, dar de tine mi se rupe sufletul – adică e bine să ai empatie pentru alții, dar să ai în primul rând pentru tine. De ce te discreditezi în fața mea? – adică de ce nu poți să te vezi cum te văd eu, oare pentru că nu te placi suficient de mult? Iar lista poate continua.

Și toți oamenii ăștia care mi-au zis de-a lungul timpului adevărul lor, care au fost oarecum vulnerabili în relația cu mine, n-au făcut decât să contribuie la călătoria mea. M-au învățat într-un fel că este suficient doar să fiu. Nu au făcut decât să mă ajute să schimb tonul vocii din mintea mea și să încep să îmi pun întrebările corecte. Și din nou, toate aceste lucruri n-au venit peste noapte. Ba chiar pe unii dintre ei i-am urât foarte mult pentru durerea pe care mi-au provocat-o și cruzimea, credeam eu, cu care m-au tratat.

A durat un timp până să înțeleg ce și cum este cu sinceritatea și vulnrabilitatea.

Încă încerc să înțeleg că oricât simt câteodată că nu merit mai nimic, tot am. Și că acest nu merit nimic nu este decât teama mea, mintea mea care uneori mă sabotează într-un mare fel. Este și ăsta un exercițiu până la urmă. Așa cum sunt și vulnerabilitatea, relațiile cu alți oameni, relația cu tine însuți.

Pe cuvânt însă că prefer să fac aceste exerciții decât să mă mai prefac. Să mă prefac că totul e bine, când simt de fapt că nu e. Să mă prefac că sunt bine, când simt că toată lumea îmi fuge de sub picioare. Să ascund sub preș ce e incomod sau frustrant, deși uneori încă mai fac asta. Nimeni nu merită să-și facă acest rău, dar cu toții o facem conștient sau nu. Vedem binele și frumosul în alții, dar pe noi ne vedem ca niște monștri îngrădiți.

Nimeni nu e un monstru. Suntem toți oameni și pe toți ne doare. Dar niciodată sinceritatea nu a stricat o conexiune reală, iar acest lucru este ca și cum am descoperit electricitatea în universul meu.

Să ne recitim cu bine! ☕️

Sursă foto