☕️ Nu mai am răbdare sau viața la un an de pandemie

Nu mai am răbdare. Eram cu cafeaua în mâna stânga și cu telefonul în cea dreaptă. Derulam feedul Facebook-ului și mi-a sărit în ochi o poezie. Creion – Tudor ArgheziPoezia are 4 strofe. Am citit primele 2, m-am gândit cât de frumoasă este și apoi am dat scroll mai departe. Și m-a lovit.

M-a lovit gândul că nu mai am răbdare nici măcar să mai citesc o poezie cap-coadă.

Timișoara este de luni din nou în carantină. Magazinele se închid la ora 20:00, bătrânii pot merge la cumpărături între 10:00 și 13:00. Ai nevoie de declarație ca să ieși din casă. Personal, nu am văzut poliție, dar mi-au spus prieteni că i-a oprit și întrebat Încotro?. Centrele comerciale sunt închise în weekend, HORECA primește o nouă lovitură.

În țară și în oraș sunt protestele celor care nu mai vor măsuri, nu mai vor mască și vor să revină ”la normal”. Îi pot înțelege, nu empatizez, dar mă pot pune în papucii lor.

Scurtă pauză de publicitate. Cărțile sunt mereu un pansament bun.

 

Dacă scriam marți aceste rânduri, titlul ar fi fost altul. Aproape 5.000 de cazuri noi. Doar că acum acest titlu nu își mai are rostul, căci ieri au fost peste. Spitalele sunt pline, locuri la ATI găsești numai după ce cineva își dă duhul.

Acest val 3 îl simt ca fiind cel mai rău. Cazurile sunt mult mai grave, nimeni nu mai are chef. Nimeni nu mai are răbdare. Suntem cu toții obosiți. Vorbeam cu un coleg la muncă. E foarte greu pentru un cetățean să își imagineze realitatea din spital. Oamenii care sunt acolo suferă, sunt speriați, vor să plece acasă. Dar ei abia mai respiră.

Nu mai am răbdare să fac ce îmi place.

Sau mai bine spus ce îmi plăcea înainte. Acum aș vrea doar să pot derula cât mai repede timpul. Să-i dau din viața mea cât are nevoie, numai să treacă pandemia. Simt că sunt la capătul răbdării și al puterilor. Îl voi cita pe Albert Camus, un fragment din Ciuma:

Astfel, primul lucru pe care ciuma îl aduse concetățenilor noștri fu exilul.

La ce se referă acest exil? Poate la despărțirea de cei dragi? Sau la lipsei unei vieți trăite anterior într-un cu totul alt ritm. Însă acest exil, cel pe care îl simt eu, este unul emoțional. Am ales să fiu ruptă de realitate. Nu mă mai uit la televizor, nu mă mai întâlnesc cu prietenii. Mă ascund de propriile-mi emoții pentru că e multă tristețe în suflet.

Apoi, am găsit următorul grafic care îmi întărește ipoteza:

Sursa – https://www.statista.com/

Cu toții suferim și avem diferite mecanisme de a face față realității. Cert este că nimeni nu mai are răbdare. Sunt obosită, tracasată, îmi vine uneori să îmi smulg părul din cap. Sunt momente în care am impresia că vom fi aici pentru totdeauna. Când credeam că am revenit la un oarecare normal, o luăm din nou de la capăt. Se întâmplă înainte de fiecare val.

Sper că toți cei care au dat la psihologie și psihiatrie să se pregătească intens în această perioadă.

Vom avea nevoie de oameni super buni și blânzi care să ne ajute să depășim această traumă colectivă. Nu sunt specialist în aceste domenii, dar intuiesc că acolo suntem.

Am încercat diferite lucruri ca să-mi potolesc aceste gânduri nihiliste – yoga, mediație, pictură, jogging, lectură. Uneori funcționează, alteori trebuie doar să am răbdare să treacă. Să mă iau în brațe și să mă mângâi pe cap. Să plâng atunci când nimeni nu mă vede. Să îmi accept disperarea și tristețea, să le iau în brațe și să sper că ele se vor potoli.

Mi-aș dori să am gânduri mai bune. Să fiu un far în noaptea disperării. Însă nu mă pot preface că toate aceste sentimente nu sunt aici. Îmi place să cred că nu sunt singura care simte așa. Suntem mulți în această oală, dar nu vorbim despre. Ne e teamă că acest gol va deveni și mai mare. Eu sper că se va închide treptat și că vom supraviețui cu toții. Că în ciuda acestor răni, vom fi unii pentru alții pansamente. Și că primăvara va bate la fereastra fiecăruia.

Să ne recitim cu bine! 🌺