Începuturi de minimalism: ”Declutter” impusiv și gânduri

Într-una din zilele trecute, să fi fost vineri, am venit acasă incredibil de supărată. Aveam impresia că nimic nu merge bine și că lucrurile sunt atât de negre, încât simțeam că mă sufoc. Eram pe fugă și trebuia să mă schimb în ceva mai lejer. Am deschis șifonierul și am început să caut.

O fracțiune de secundă mi-a fost de ajuns ca să înțeleg că dulapul meu e plin de haine pe care nu le port. Fie că erau vechi, fie piese vestimentare care nu se mai potrivesc gustului meu, am acționat după impuls. Intuiția mi-a spus că e momentul să scot afară toate hainele care îmi provoacă un grad de disconfort. Fie că a fost vorba de bluze și cămăși, paltoane, geci, pulovere sau rochii, am scos tot afară în mai puțin de 2 minute.

Știam exact ce nu îmi place sau ce nu mai îmi vine. Nu a existat nici o secundă de ezitare. Am scos tot afară și am pus mormanul de haine pe jos.

M-am uitat la ele, apoi mi-am aminitit că trebuie să plec. Partea rațională începea să preia pârghiile gândirii. Amigdala mea, centrul fricii și al impusivității, se domolise simțitor după ce am dat afară tot răul. Ok, mi-am spus, le las aici și vedem mâine dacă sunt cu adevărat pregătită să renunț la mormanul de haine.

A doua zi, m-am trezit și am privit în jur. Hainele erau tot acolo și îmi provocau un sentiment puternic, negativ. Am știut că nu voi avea nici un regret, așa că le-am făcut o fotografie și le-am pus pe grupul de donații.

Peste câteva ore, o doamnă a venit să le ridice și mi-a spus că o așteaptă acasă o fetiță de 13 ani cu care împarte, de obicei, hainele și pantofii. Mi-a povestit că ea apelează mereu la grupul de donații pentru haine și ce nu i se potrivește sau nu-i place, dă mai departe.

Haina face pe om, dar și omul face hainele

Și uite așa, în mai puțin de 24 de ore, mi-am aerisit simțitor șifonierul. Cu siguranță este o acțiune neînsemnată pentru omenire, însă pentru mine a fost un punct de cotitură. Am înțeles cu adevărat că orice surplus este dăunător. Uneori fizic, alteori psihic. Ne încărcăm cu lucruri de care nu avem cu adevărat nevoie.

Dacă ar fi după mine, jumătate din lucrurile din casă le-aș dona pentru că sunt pur și simplu inutile. Am început să simt nevoia acestui declutter de foarte mult timp și am început să practic acest exercițiu la biroul de acasă. Cel puțin o dată la câteva luni fac ordine generală între hârtii, cărți și notițe. Tot ce este inutil, se aruncă sau este donat. Fără regrete.

Anul acesta am dat cele mai multe haine. Prima rundă de eliberare a garderobei a fost în primăvară. Ceva mai timidă pe atunci, am reușit să scot o bună parte din piesele vestimentare care simțeam că nu mă mai reprezintă. Însă sentimentul trăit zilele trecut nu s-a comparat cu nimic. Acea ușurare senină și simplă, până la urmă, a fost momentul în care am înțeles cât de mult ne încarcă existența lucrurile toxice, inutile.

Și, cum lucrurile nu sunt mai niciodată întâmplătoare, am dat aseară peste acest articol. Undeva, știam toate aceste lucruri despre minimalism și semnificația lui. Doar că erau undeva acolo, în zgomotul de fundal. Iar când acest zgomot a devenit mult prea tare, acest sentiment de a scăpa de lucrurile inutile s-a accentuat.

Nu vreau să spun că ader la minimalism. Oh, e o cale lungă și întortocheată care presupune nu doar donarea unor lucrurile materiale, ci schimbări la nivel mental.

Însă este un început pentru ceva ce nu am mai experimentat până acum. Sentimentul de ușurare a fost puternic, intens și s-a întipărit în minte care un semnal bun.

Habar n-am dacă minimalism sau a trăi cu mai puțin pentru mai mult este drumul spre fericire. Cu siguranță o viață plină de lucruri și momente dedicate altora este o provocare în care te poți pierde ușor. Uiți cine ești și ce vrei de la viață, de la tine. Poate că nevoia de a avea maschează sentimentul de a fi și îți ascunde demonii atât de bine încât uiți că sunt acolo.

Doar că acești demoni sunt echivalentul ascunsului mizeriei sub preș. Cu cât se adună mai mult, cu atât situația este mai împuțită, iar cândva, curățenia va si și mai anevoioasă.

Concluzia este că am deschis o ușă. Stau în prag și mă uit. Dacă voi îndrăzni, rămâne de văzut.

Să ne recitim cu bine! 🙂