De ce urâm atât de mulți ziua de luni?

E din nou duminică seara. Ce repede a trecut acest weekend. Parcă timpul intră continuu într-o gaură neargă fără semne clare de reîntoarcere. Un lucru este cert – urâm ziua de luni. O detestăm pentru că aduce o sătpămână nouă de lucru. Ne aduce înapoi în facultate, în spital, în birouri.

Luni nu este altceva decât un pretext.

Detestăm ziua de luni pentru că ne fură libertatea și ne îngrădește. Umblă o vorbă prin popor care spune că dacă faci ceea ce-ți place, nu vei fi nevoit să muncești o zi. Munca înseamnă să faci ceva obligat, pentru un scop, altul decât cel care te face fericit în cele mai multe cazuri.

Suntem ipocriți. Alergăm după funcții, bani, lucruri pe care trebuie să le facem ca să demonstrăm ceva. Fie că vrem să fim cei mai buni sau în centrul atenției, suntem ca niște animale sălbatice într-o continuă luptă pentru teritoriu nou. Vrem să fim regi ai juglei, șefi ai haitei. Vrem ca oamenii să ne respecte și să ne aprecieze și să o strige în gura mare.

De aceea ajungem să facem compromisuri.

Ne compromitem fericirea, sufletul, viața și puținul timp pe care îl petrecem într-o lume care se învârte continuu.

Hora universală în care jucăm toți nu este altceva decât o iluzie. Cu toții facem parte dintr-un singur organism. Suntem simple celule care trebuie să joace un rol.

Medicina m-a învățat că fiecare celulă are funcția ei pe care o îndeplinește atâta timp cât este vie. Ea nu se plânge niciodată, ci își face treaba ajutând ca organul și organismul din care face parte să funcționeze optim.

Bucata asta de viață ne dă o lecție mai prețioasă decât orice carte, religie ori credință. Celula știe încă dinainte de-a ajunge la job că rolul ei este esențial. Nu se văicărește niciodată, ci caută să-și îndeplinească sarcina fără obligații sau dorințe speciale.

Iar când o celulă o ia razna, restul o dau la o parte, o mănâncă (la propriu), iar lucrurile revin la normal. Dar când mai multe celule se defectează, când fiecare vrea să-și demonstreze supremația și încep să se dividă ca nebunele, acestea vor fi mult prea greu de oprit. Chiar acolo se formează o tumoră, un cancer, care se va răspândi mai repede sau mai târziu în întreg organismul și-l va obliga să se îndrepte în pământ.

Cancerul ăsta nu e altceva decât celulele care se plâng de ziua de luni tocmai pentru că nu și-au găsit chemarea, nu și-au găsit funcția pentru care au fost create. Fie nu le-a ajutat nimeni, fie au refuzat să asculte și să vadă indiciile din jurul lor, fix acestea sunt responsbile pentru cea mai de temut boală a secolului.

Și iată deci că am găsit explicația la întrebarea mea din titlu.

Urâm ziua de luni pentru că suntem prea multe celule care nu ne-am găsit funcția. Muncim în direcții greșite și încercăm să construim acolo unde nu ne este locul. Astfel generăm tumori care nu pot fi operate ori iradiate.

Ne îndreptăm spre zona de care fuge toată lumea – nefericirea – doar pentru a atinge așteptări, pentru a păstra aparențe și inconștient atingem frustrări de care ne va fi greu să scăpăm. Nu ține de mulțime, ține de fiecare individ. Fiecare om, fiecare celulă este capabilă și responsabilă să decidă pentru sine, să se îndrepte spre scopurile pentru care a fost creată.

E un drum lung, greu și plin de hopuri.

Unele celule vor reuși, altele vor muri încercând, iar cele mai multe nici nu-și vor da seama că sunt în locul în care nu aparțin. Dar acesta e mersul lucrurilor, acesta e norocul sau ghinionul lor. Schimbarea e singura constantă validă din univers, restul sunt doar baliverne.

sursă foto