Elektra

Teatrul German de Stat Timișoara are onoarea de a prezenta Elektra, un spectacol cu viziune, cum i-a spus draga de Oana-leneșa-pe-blog. Așadar, cu surle și trâmbițe luând o pauză de la frumoasele mele obligații, aseară am călcat (după aproape un an de zile) pragul Teatrului German. Nu am avut emoții, nici fluturi în stomac, nici un sentiment deosebit, capul meu fiind deja plin cu alte mărunțișuri.

Am ținut neaparat să văd acest spectacol, pentru că are o distribuție  valoroasă și o poveste care pe mine m-a fascinat mereu: povestea unei familii ”blestemate”, unde vorba românească așchia nu sare departe de truchi se aplică ca un tatuaj – dureros, dar cu efect.

Pe scurt: Electra (Isa Berger) și Oreste (Harald Weisz) sunt copiii lui Clitemnestra (Ida Jarczek-Gaza) și Agamemnon. Cel din urmă este ucis de soția sa și de amantul acesteia (Egist), din motive qvasi justificabile și nu prea. Electra dorește să-și răzbune tatăl, tot printr-o vărsare de sânge, cea a mamei și a lui Egist (Radu Vulpe). Inevitabilul se produce, sângele spală sânge. La mijloc a fost vorba și de un moșneag (Konstantin Keidel), ajutorul și îndrumătorul celor doi frați. Pe live veți înțelege mai bine.

Și aici de fapt începe filosofia. Oare este corect ca oamenii să reacționeze din implus, fără strop de rațional. Oare răzbunarea este calea ce te eliberează de demonii trecutului? Oare trădarea este cea care îți dă aripi către o libertate, care-ți permite să alergi în necunoscut cât ți-e lațul de lung?

Un spectacol modern, pe acorduri clasice. L-aș putea caracteriza drept un spectacol dur, rece, nu doar datorită stării pe care mi-a transmis-o, însă și datorită decorului. Dar a fost un spectacol bun, care a reușit să mă pună pe gâdnuri, să-mi ridice semne de întrebare, obligându-mă să găsesc singură răspunsuri.

Ei bine, nici răzbunarea, nici trădarea, nici furia sau mânia nu sunt cele care ne ajută să ne eliberăm de demonii trecutului. Cred că pentru a putea merge mai departe, trebuie să înțelegem. Mai cred că Electra avea dreptul să fie supărată și furioasă pe mama ei pentru că i-a ucis tatăl, însă mă întreb dacă s-a pus în locul Clitemnestrei, măcar pentru o secundă. Iphigenia, a treia fiică a familie, a fost sacrificată de către Agamemnon către zei, pentru a le trimite vânt și a porni războiul împotriva Troiei. Când s-a întors din Troia, el și-a adus o amantă. Nu că nevasta lui ar fi fost mai brează…

Totul se învârte într-un cerc însângerat de durere și dezamăgire – dezamăgirea Clitemnestrei, dezamăgirea fraților…

O posibilă continuare a poveștii o dădea J.W. Goethe în drama clasică Iphigenie auf Tauris, unde aflăm că de fapt Iphigenia a fost salvată de către zeița Diana, iar în semn de mulțumire, aceasta devenind preoteasă pe insula Tauris. Într-un final, aceasta este găsite de fratele ei, blestemul fiind rupt, datorită blândeții și tolernaței de care dă ea dovadă, arătând că de fapt iubirea și răbdarea sunt cele care îți redau libertatea. (e un pic mai complicat și mai mult de povestit).

Concluzie: piesa e destul de enegică (în toate sensurile), foarte actuală, plină de momente în care e bine să-ți pui întrebări. Ce mai, teatru modern!