Proză scurtă: Dragostea precum nisipul

Simt nevoia să vorbesc despre iubire și dragoste, deși nu le-am cunoscut niciodată cu adevărat. Le-am cunosc prin alte persoane, prin cuvinte, dar niciodată prin sentimente. Însă cred că ele câștigă mereu, dacă sunt curate, adevărate și vin din suflet, din inimă. E greu să înțelegi pe cineva care suferă din dragoste, dacă tu nu ai trecut prin asta. Totuși mie îmi place să o fac, să-i ascult și mă străduiesc să îi înțeleg.

Acum scriu din locul meu preferat, din locul unde mă izolez de realitate, de lumea rea și rece.

Trec în universul meu, unde sunt doar eu și cu mine. Aș rămâne aici, dar ce viață ar fi asta? Mă gândesc la culoarea mea preferată, pentru că e precum iubirea.

Roșu. Culoarea pasiunii, a sacrificiului, al pericolului al focului, culoarea sângelui, a fericirii. Toate acestea există şi în definiția iubirii. Culoarea roșie este culoarea iubirii şi a inimii. Fără dar şi poate.

Roșu. Culoarea care-mi pune în valoare buzele şi îmi dă încredere în mine, fiind ea însăși o culoare îndrăzneață. Noi femeile, trebuie să fim îndrăzneţe, curajoase, să ne luăm inima în dinți şi să luptăm pentru ceea ce este al nostru – atunci când merită. Să ştii când să nu mai lupţi pentru ceva, ce practic îţi aparţine este dovadă de înțelepciune, nu de slăbiciune.

Roşu. Culoarea adevărului şi a minciunii, a vinului, al căpşunii, al păcatului, culoarea infinitului şi a abisului.

Cu toate acestea, roşu rămâne culoarea mea, mă definește şi mă ajută să merg mai departe, mă distruge şi mă arde precum focul, mă stinge şi mă calmează, îmi alină durerea şi îmi provoacă suferinţe dulci-amărui.

Iubirea și dragostea sunt roșii. Mă gândesc la toții oamenii care suferă și plâng din dragoste și mi se face pielea de găină. Cum să-mi doresc astfel de lucruri? Cum să vreau să iubesc, când aud atâtea?

Și totuși vreau. Îmi doresc din tot sufletul să iubesc, pentru că am nevoie. Dar mai știu că dacă îți dorești un lucru obsesiv, acesta nu se va întâmpla niciodată. De aceea îmi înfrânez această dorință. Ce-o fi, o fi. Sunt o pragmatică. Sunt o pragmatică visătoare. Dar cum pot rămâne indiferentă când văd că doi oameni se iubesc și se tem să-și vorbească? Ei practic, se tem să iubeasca. Să se iubească! Cum poate fi soarta sau universul atât de crude și nemiloase?

Dar se va întâmpla, dacă e să fie așa. Dacă nu…rămân cu speranța. Cu această speranță care ne înșeală zi de zi și totuși trăim cu ea, pentru că un lucru mai bun de făcut nu avem…

Dragostea este precum nisipul. Dragostea…

Iubirea nu este, la fel cum și cărțile nu sunt de nisip. Ele rămân acolo pentru totdeauna, nici măcar focul nu le poate distruge, decât fizic, pentru că acele cuvinte scrise pe acele paginii galbene rămân în mintea și în sufletul autorului. Cei care se iubesc își scriu propia carte, propria poveste. Și nici una nu seamănă cu alta.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.

LinkedIn