Autor: Michael Morpurgo
Titlu original: War Horse (1982)
Limbă originală: engleză
Număr de pagini: 123
Nota mea: 5/5

M-am intersectat pentru prima dată cu această carte vizionând emisiunea de pe Discovery ”Jurnalele Primului Război Mondial”. Am prins titlul, am căutat autorul și cartea și uite așa am ajuns să-l cunosc pe Joey.

Chiar dacă nu ați citit încă această poveste, nu este nici un spoil dacă vă spun că Joey este personajul principal al romanului și este un cal de război care-și povestește memoriile. Poate suna comic în primă instanță, însă curajul de care dă dovadă acest cal și înțelegerea contextelor sugerate și prezentate de-a lungul firului narativ, m-au făcut să îndrăgesc această carte și să cred că fiecare om ar trebui să o citească.

De ce? Pentru că ne deschide ochii asupra faptului că nu mai suntem oameni. Chiar dacă întreaga acțiune se petrece pe parcursul Primului Război Mondial, faptul că oamenii luptă împotriva altor oameni fără un scop anume, este o temă actuală, o realitate care încă face victime, lasă în urmă văduve și orfani, pătând cu sânge fiecare centimetru pătrat de pământ.

Joey este un căluț nărăvaș, puternic, loial și singur. Cel puțin așa mi s-a părut mie, pentru că, deși a supraviețuit războiului și și-a împlinit mare vis, pe sfârșit, atunci când ar fi avut nevoie de cineva lângă el, toată lumea dispăruse, îngropată de lupte fără un fond clar.

[su_quote cite=”pagina 77, ediția 2013 – Editura Rao”]- (…) Cum se poate un om să-l ucidă pe altul și să nu știe exact de ce, în afara faptului că omul acela poartă o altfel de uniformă și vorbește altă limbă? Și îmi spun mie că-s nebun![/su_quote]

Cel mai impresionant moment din carte, din punctul meu de vedere, este când Topthorn, prietenul său de nădejde moare răspus de epuizare, iar Joey rămâne singur. That broke my heart. Și aproape la fel am simțit când Albert l-a recunoscut pe Joey. Parcă am simțit și eu frustrarea calul că nu putea să strige în gura mare că destinul i-a readus împreună.

Calul de război spune mai mult decât o banală poveste. Punctul culminant nu este nici debutul războiului, nici aducerea tancurilor în luptă, ci mai degrabă, atunci când Joey rătăcește în ”țara nimănui”, o fâșie de pământ între cele două fronturi care nu aparține nici francezilor, nici nemților. Un fel de teritoriu neutru. Acolo, rătăcea Joey. Din fiecare parte a celor două fronturi a venit câte un soldat, încercând să-și dea seama ce era cu calul acela acolo. S-au hotărât să dea cu banul pentru a vedea cine-l ia în custodie…Scena sugerează inutilitatea războiului, prostia și inumanitatea unor conducători care ar sacrifica totul pentru a-și atinge propriile țeluri. Cuvintele soldatului german sunt grăitoare:

[su_quote cite=”pagina 92, ediția 2013 – Editura Rao”]- Peste o oră, peste două, spuse el, vom face iar tot ce ne stă în puteri să ne ucidem unul pe celălalt. Numai Dumnezeu știe de ce o facem și cred că a uitat și El deja. Adio, galezule! Le-am arătat noi, nu? Le-am arătat că orice problemă se poate rezolva între doi oameni, dacă au încredere unul în altul. Numai de atâta tot e nevoie.[/su_quote]

Și dacă e să mă întrebați  pe mine, aș face această carte lectură obligatorie – deși probabil că ar rămâne la fel de ignorată. Când am cumpărat-o, în librărie exista un singur exemplar.

Filmul nu l-am văzut încă, însă la fel cum am promis când am scris despre Jane Eyre, de îndată ce-l văd revin cu impresii 🙂

Dacă vreți să citiți cartea o puteți comanda aici.